Adrian Sângeorzan 
Mama a dispărut timp de două zile. Trebuia să plece în New Jersey unde avea ceva de predat, ceva adus din Moscova, cuiva care era legat de Gari şi afacerile lui. Vorbeau între ele oarecum cifrat şi se fereau de mine, evitând să-şi ducă ideile şi propoziţiile până la capăt. Caracatiţa afacerilor din Rusia avea cu siguranţă picioare lungi.
Masha a fost cea care m-a dus pentru prima dată în Manhattan. Avea maşina ei, un Mitsubishi Eclipse foarte roşie, însă în acea zi m-a luat cu motocicleta, să ne putem strecura mai uşor prin trafic. Totul era puţin ciudat. O rusoaică negresă mă va plimba cu o motocicletă verde prin oraşul visurilor mele. După ce mi-a dat o cască, pe care mi-am tras-o pe cap, mi-a spus:
-Să te ţii bine şi când ajungem între ele să priveşti în sus.
-Între cine?
-Între zgârie-nori, fireşte. Acolo se întâmplă totul.
Văzuţi de departe, nu par mare lucru, însă pe măsură ce ne apropiam de pădurea aceea deasă de uriaşi a început să mi se facă frică. Mi-am adus aminte pentru câteva secunde de rândurile bunicii Ahmatova care aştepta înfierbântată apariţia acelor două piramide din deşert. Aici păreau sute de monştri care creşteau ameninţător, pe măsură ce treceam pe unul din acele poduri care leagă Manhattan-ul de Brooklyn şi de restul lumii. Un rest care nu va mai avea nimic măreţ atunci când vom face drumul întors. După ce am ajuns între zgârie-nori, capul mi s-a dat pe spate şi am rămas aşa, ca un bolnav fixat pe o targă şi care vede totul privind în sus. Frica a început să mă părăsească doar atunci când am început să am senzaţia că am intrat cu totul în unul din jocurile mele de pe computer, pentru că asta simţeam. Atâta doar că nu aveam nici un mouse în mână, deci nici un control al situaţiei. Mă ţineam strâns de mijlocul Mashei care se strecura cu o dibăcie bărbătească printre maşini. Aşa cum stăteam dat pe spate păream puţin leşinat şi unele maşini claxonau nervos, dar mie nu-mi păsa..
-Ai grijă să nu cazi. Ţine-te bine.
O ţineam strâns şi, prin haina subţire, îi simţeam muşchii puternici, de fostă balerină. Dacă mi-aş fi mutat mâinile doar puţin mai sus m-aş fi proptit direct în sânii ei tari, cărora le simţeam puternic prezenţa la marginea degetelor mele şi a realităţii care îmi scăpa jucăuşă printre ele. Părea un vis totul. Când am ajuns în Batery Park, Masha a încetinit şi mi-a tras un cot.
-Priveşte în faţă, acolo, spre apă. Aia e Statuia Libertăţii. O vezi? Aia mică cu mâna ridicată… A dat uşor din umeri ca şi cum ar fi zis că asta e, nu-i mare lucru cum s-ar crede. Bunicul Ahmatov avea o poză cu ea, o poză veche pe care a scos-o la vedere doar în ultimii ani şi mereu spunea c-ar fi fericit să ajungă s-o vadă, aşa cum bunica dorise să vadă piramidele. Avea dreptate Masha, mi-o închipuisem şi eu mult mai mare. Simbolurile, spunea bunicul, nu trebuie să fie mari. Mare trebuie să fie ceea ce se construieşte în jurul lor. Aveam să-i trimit în zilele următoare o vedere cu statuia care părea complet anihilată de imensitatea zgârie-norilor. Când am trecut pe lângă cele două turnuri de la World Trade Center, m-am lăsat atât de tare pe spate, încât m-am trezit cu sânii Mashei în palme. Nu avea sutien, iar sfârcurile îi erau ţepene şi ascuţite, pentru că stătea încordată şi afară era încă destul de rece. Observasem la Moscova că primăvara fetele, atunci când dă puţin căldura, nu poartă sutiene şi li se pot vedea prin tricouri sfârcurile nervoase ca nişte viermişori ieşiţi la soare. Ori de câte ori aveam să privesc cele două turnuri aveam să mi-amintesc de sânii şi de sfârcurile Mashei şi-ale tuturor fetelor din Moscova. Nu după multă vreme aveam să-mi petrec multă vreme în jurul turnurilor. Uneori, când eram singur, şi aveam să fiu singur de multe ori, mă aşezam între ele, pe spate, pe una dintre dalele calde de granit şi priveam cerul printre ele. Norii fugeau pe cer, iar turnurile păreau că se mişcă, că sunt vii, iar eu aveam nişte erecţii puternice, deoarece mă gândeam la sânii tuturor fetelor din lume.
-Hei, Vitali! Îmi zdrobeşti ţâţele, băiatule.
Masha mi-a tras un cot să mă trezescă. Am luat-o spre Midtown, pe Bulevardul Şase, şi mi-a dat un mic tur prin Village şi prin Washington Square. Atunci mi-am mai odihnit gâtul pentru că totul se petrecea la nivelul străzii. Mulţi oameni cu câinii scoşi la plimbare. O femeie, care avea pe mâini mănuşi de plastic ca şi coafezele, aduna într-o pungă rahatul proaspăt al unui câine foarte mulţumit. Câinii din New York par cei mai mulţumiţi câini din lume, mult mai mulţumiţi decât stăpânii. Nu poţi spune niciodată cine pe cine a scos la plimbare. Doi tineri cântau la chitară stând în poziţie de lotus, o trupă de negri dansa, dându-se peste cap sau chiar în cap, oameni senini care-i priveau într-un mic amfiteatru. Unul avea pe gât un şarpe imens, altul un papagal roşu şi mare cât un curcan. Cafenele pline de tineri care se priveau în ochii de parcă n-ar mai fi existat nimic altceva pe lumea asta. Mirosuri de cafea, parfumuri străine, tatuaje pe mâini, pe picioare, inele în nasuri, urechi, pleoape, guri de canale aburind straniu, steaguri, multe steaguri, Dumnezeule câte steaguri. Părea un oraş al steagurilor.
-Ce sărbătoare e? am întrebat-o pe Masha
-Nu-i nici o sărbătoare. Aici e întotdeauna aşa. Ăla mov cu făclia e steagul Universităţii New York, celălalt, al oraşului, apoi al statului. Pe cel mare, cu stele, îl ştii din filme. Aici toţi trebuie să aibă un steag al lor, altfel nu se simt bine. (va urma)
