O altă cronică de familie

La Gaudeamus-ul de la sfârșitul săptămânii trecute am prezentat și recent reeditatul roman al venerabilului Alecu Ivan Ghilia „Un Oscar pentru Ana ”, apărut la Editura Eikon. Iată, mai jos, prezentarea romanului.

***

Moto: „pe mine mă atrag grozav poveștile astea încurcate și vechi”

Ana

Mă gândeam, citind acest roman, că autorul face parte din ultima generație care mai cunoaște de visu „la belle epoque”, ce însemnau Bucureștiul într-adevăr parizian în atmosferă, un bal strălucitor, relațiile între oameni bazate pe un incredibil simț al nuanței, al „nespusului” care sugerează totul, al freneziei de a trăi „total”, senzorialitatea parfumurilor și a eleganței cotidiene sau a restaurantelor exclusiviste etc. Indescriptibile altfel decât literar, astfel de lucruri s-au pierdut definitiv, vor rămâne inaccesibile celor de azi, ele nu sunt de aflat în arhive. Ci numai în amintiri. Avem deci un roman în care atmosfera e totul, un fel de cronică de familie, de fapt a două neamuri, cu nesfârșitele ramificări în trecut, unite și despărțite de uri și alianțe vechi. Un roman în care sunt încapsulate mai multe romane, cum spune însuși naratorul: cel al Anei și al lui Oscar, cel pe care ar vrea să-l scrie Ana (bovarizând că ar vrea să semene cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu), romanul alcătuit de documentele de familie și însemnările mamei pe care le citește Ana, jurnalul lui Oscar, intervențiile naratorului, romanul autorului care „preia frâiele” în epilog, dar în care introduce neașteptat alte însemnări intime ale Anei și ale lui Oscar, și mai sunt. Grafic, văd epica romanului sub forma literei Ω: linia de început a relației Ana – Oscar, „bucla” care formează centrul romanului cu povestea familiei Halunga (a Anei) și a răscoalei de la 1907, și revenirea din ultima treime la orizontala relației celor doi. Acțiunea se încheie în noaptea de 23 August 1944.

Suntem deci în ultima perioadă a dictaturii antonesciene. Alecu Ivan Ghilia este un excelent pictor de atmosferă și de personaje. Numeroase, care traversează evocativ scena epică, pentru că familia Halunga este implicată în toate evenimentele istorice, (uneori în mod contradictoriu, ca la momentul votării Unirii) de pe vremea Eteriei până în momentul când Ana însăși se vede nevoită să-și asume rolul „istoric”. Excepțional este portretul ei, femeie frivolă: „programul meu de viață e nada”, senzuală, rafinată, copilăroasă, subtilă, dezinhibată și elegantă, trăindu-și paroxistic clipa, dar râvnind țeluri personale grandioase, să ia primul Nobel feminin al nostru, să scrie un roman senzaționalist despre India etc. Provocatoare, cu „spirit solar și jucăuș”, naturală, „neavând pudoare” o caracterizează precis Oscar. „Eu sufăr de-un complex de personalitate din pricina tatii. Ea, din pricina familiei. Eu am fost crescut strâns. Spartan. În disciplină militară și austeritate. Ei i s-au băgat în cap tot felul de istorioare și istorii care-au îndepărtat-o de realitate. Bunicile, apoi mama ei, au cultivat în ea propriile lor visuri nesăbuite, întreținând-o într-o atmosferă falsă, artificială, de minciună. Ca și cum ar fi fost cu-adevărat din stirpe domnească și-ntr-o bună zi avea să moștenească tronul! Repet, oricât ar părea de ilogic, în furia mea pe trecutul ireversibil, mă dor eșecurile ei, ceea ce dovedește adâncimea sentimentelor mele pentru ea și temerea neconcordanței, în ciuda unor similitudini a potrivirilor fundamentale dintre noi…“ scrie Oscar în jurnalul lui. Ana îl cucerește pe Oscar ca un fel de pariu sportiv cu sine însăși și ca ambiție de a-l supune pe un om pe care îl intuia a ajunge foarte sus și care îi este exact opusul: magistrat scorțos, sever, rigid în convenții, cu palori sufletești și faciale, uscat, devitalizat, (dar gelos în fond) trăind parcă doar la nivel formal, al paragrafelor de legi, funcționar superior în regimul antonescian. Greu de imaginat o mai mare incompatibilitate. Lumea în care trăiesc aceștia este o lume în decadență, crepusculară, dansând sub vulcan cum se spune, experiind cu strălucire toate voluptățile permise și interzise, ca un fel de adio definitiv înainte de a dispărea din istorie.

Traiectul epic este însă ceva mai complicat, romanul începe cu plecarea, fuga Anei (nu dezvălui amănunte) acasă la mama și la fratele ei Teté. Din acest moment avem un punct de inflexiune al romanului, Ana, principalul personaj și închipuita scriitoare, dispare propriu-zis din acțiune, pentru o bună parte din roman, devenind un simplu personaj reflector al unor fapte întâmplate demult, zile întregi îi sunt marcate de un fel de letargie, nu mai iese din casă, își trece timpul dormind și citind. Ana nu mai este personaj activ, ci un receptacul al trecutului, cititoare. A caietului lui Oscar cu însemnări despre ea, pe care, bântuită de curiozitate îl furase la plecare, a documentelor de familie prin care intrăm în „bucla” istorică a romanului. Tensiunea epică este dată de faptul că unul dintre frații ei vitregi, Paul, comunist ne vom da seama, era în închisoare, condamnat chiar de Oscar, magistratul fără suflet. Acesta pare a fi motivul care a provocat fuga Anei. Dar să nu părăsim prea repede galeria remarcabilă de personaje: i-aș aminti doar pe „prietenii” lui Oscar, cinicii petrecăreți descinzând direct din lumea Crailor, Mircea Manoilescu, Eliot Cantuniari, Pussy Iorgulescu. Vor fi având ei modele reale în interbelicul bucureștean? Mai mult ca sigur. Sau, un alt personaj fascinant este moșiereasa Henriette Balș. Sau părinții: mama, „a doua româncă după Sarmiza Bilcescu care și-a luat un strălucit doctorat în drept la Paris” iar tatăl, care îl împușcă pe fratele mamei în timpul răscoalei, este, la fel un personaj tragic și accentuat. Genealogia familiei Halunga este, în fond, cum se întâmplă la toate familiile vechi și multiplu ramificate, o lungă serie de povești, impresionante și de multe ori înspăimântătoare. După „eșecul” mariajului ei și al vieții exotice și frivole pe care și-o dorea („Șuvoiul verii, fierbinte, mă scaldă din creștet în tălpi. Din toate nu mi-a mai rămas decât beția de-a fuma țigări tari — ca niște mirodenii ale Orientului. Mi-ar plăcea să îngurgitez cantități excesive de conversații spumoase la fiecare masă luată în doi în alt restaurant, în grădini cu havuzuri și boschete înflorite, c-un prinț cu mâinile lungi, înveșmântat în mătăsuri, care să mă invite să dansez pe ringuri pustii de marmoră pompeiană, în care umbrele noastre contopite să tremure elegiac sub incidența luminii. Mi-ar plăcea, dar câte nu mi-ar plăcea să fac! O masă bună servită lângă piscină, c-un Oscar schimbat, care să mă facă să râd întruna, posedat de dorința, de nimic altceva decât de dorința de a-mi fi pe plac, și eu, de dorința de a poseda totul, de la eforturile lui de a învăța să zâmbească, să-mi fie pe plac, până la norii pufoși de pe cer și curajul lui Paul de a înfrunta moartea. Doamne! Oscar să mă privească și eu să mă-îmbăiez în mijlocul unor temple ruinate, din Birmania sau India, înconjurată de flori și maimuțe urlătoare dansând pe rugul unor altare păgâne, slujită de zeități nevăzute, care să toarne mirt și aloe în cupe de alabastru, făcând aerul împrejur să aromească răcoros a păduri de santal și-a fericire vegetală. Părul meu să curgă îngreunat de nuferi şi orhidee.”) Ana pare a-și regăsi o autenticitate și un sens prin scufundarea în istoria familiei. Acesta este romanul unor momente istorice importante, cu personalități traversând scena prin câte o replică sau o faptă memorabile (tatăl său participase de exemplu, la votarea Unirii din 1918, alături de Stere sau Pan Halipa) dar având ca centru de greutate momentul 1907. Îl intuiesc aici pe autor ușor polemic atât la viziunea lui Rebreanu, cât și la cea a lui Petru Dumitriu. Aceleași calități, de astă dată manifestate în alt registru: capacitatea de a construi personaje memorabile și o atmosferă sugestivă se manifestă și acest „roman în roman” care este povestea mișcărilor din 1907.

Ultima treime a romanului revine la linia Ana – Oscar, dar în cu totul alte circumstanțe. Asistăm la o neverosimilă răsturnare de situație prin metamorfoza lui Oscar, cu totul altul decât cel din prima parte. După un cam rocambolesc plan reușit de evadare a lui Paul, Oscar apare pe neașteptate. Dar parcă alt personaj. Cu puține legături cu „primul” Oscar. Doar fizic își păstrează uscăciunea, altfel devine pasional și total dedicat Anei, dragostea, inclusiv în sens erotic, dintre cei doi își atinge acum împlinirea. Pe măsură ce istoria își accelerează ritmul, lumea celor doi stă să se prăbușească, pe atât cei doi se scufundă parcă într-o beție fără sfârșit și fără pauză a erosului, se închid practic în casă și se iubesc făcând abstracție de precipitarea istoriei care-i va înghiți. E o frenezie de apus de epocă, vulgare încercări de conectare la realitate sunt respinse, cei doi trăiesc cu disperare ultimă sfârșitul de epocă.

Alecu Ivan Ghilia are evident plăcerea de a povesti și de a picta narativ contexte de epocă. Densitatea epică a palimpsestului de romane vine tocmai din frenezia de a elibera o mulțime de povești, din diferite epoci. Seamănă într-aceasta, îmi pare, cu propriul personaj, Ana, prin impulsul de nestăpânit de a trăi, respectiv de a povesti totul. Aglomerând povești și destine, fișe de personaje, autorul pare a încerca o mare grijă ca niciuna dintre acestea să nu se piardă. Plăcerea povestirii de aici vine. Căci realitatea istorică se resoarbe, încet, încet în poveste. „Neșansa sau poate frumusețea familiei ei consta în aceea că a fost, prin timp, deosebită de unitatea altora, desfăcută și împlinită mereu — prin ce tragice experiențe — într-o ambiguitate devoratoare de energii dominatoare. Ca un făcut, totdeauna s-a găsit cineva să zică «da» și altcineva să se opună cu-înverșunare, demență și fanatism, ca-n cazul unchiului ei sau al altor unchi și străunchi necunoscuți, îngenuncheați tradiției, conservatorismului sau oportunismului lor ca fratele ei vitreg, Paul, pentru care a trebuit s-o rupă cu Oscar, dar răuvoitori pentru ei toți, măcinându-se intern într-o chinuitoare teză şi antiteză, în devastatoare dispute şi ciocniri politice în care se înfruntau nu numai ideile și temperamentele, dar și sufletul dualist al familiei”. În această polaritate stă frumusețea romanului, căci ea dă senzația de imprevizibil a vieții dintotdeauna. „Nimeni nu se hazardase, nici fratele ei mai mare, Taichii, în intuiția căruia credea, să stabilească adevărul heraldic întreținut, din motive de orgoliu rănit, de mami, legendele care în conjurau frunțile fiecărui strămoș cunoscut în parte, punând la îndoială, în definitiv, și contrazicând realitatea sondabilă. Adevărul fiind că toți, prin sânge, având moștenit năravul sau harul, dacă aceasta era o calitate, de-a încețoșa contururile netede şi de-a învălmăşi realitatea cu-închipuirea, în așa măsură că nu se mai putea restabili niciodată granița de adevăr”. Un roman care se citește cu plăcere, despre o lume dispărută, nesupraviețuind decât în poveste…