De fusta Mamei

Drumul nostru spre Snagov era foarte lung. Ajungeam din Militari, nu mai știu exact cu ce autobuze sau tramvaie (metroul nu exista încă atunci), pînă la Autogara Băneasa: o construcție de o fermecătoare urîțenie, unde era mereu aglomerație precum la cozile din anii următori, cînd „a înnebunit Nea Nicu”.
Cînd venea, în fine, rata noastră spre Snagov, lumea se bulucea să intre, iar bărbații cei mai zdraveni, folosindu-se de forța lor fără vreo urmă de jenă, intrau primii în rată, ocupînd cele mai bune locuri. Se așeza cîte un mascul pe un scaun și își punea genți, papornițe, sacoșe pe vreo două rînduri de scaune: acestea deveneau „rezervate” pentru tovarășii lui. Mai încolo, pe drum, scoteau cîte o sticlă și și-o pasau unul altuia; ori un ziar pe care mîncau salam sau slană cu ceapă. Le era bine.
Femeile erau grupate mai degrabă în spatele ratei, fie pe scaune, cele care apucaseră locuri, fie în picioare. Acolo erau și bătrînii; și acolo ajungeam și noi: tata, mama, doi copii.
Eu, fiind foarte mic, nu-mi făceam griji că voi sta în picioare. Un etos rural foarte puternic îi făcea pe oamenii din spatele ratei să ofere loc Mamei, ca să stea pe el cu mine-n brațe; ori să mă „ceară” Mamei ca să mă țină ei în brațe. Pe genunchi de bătrîni sau de femei, în brațele cîte unei tanti sau ale unui nene, mergeam în rata aia prăpădită, cu hurducături, spre Snagov – unde în cele din urmă și ajungeam. Odată coborîți în stația din Snagov-Sat, o porneam spre curtea bunicilor care muriseră demult, lăsîndu-i pe Tata și pe Nașa orfani; și care era – este și azi – vizavi de Biserică. Tata căra două gentoaie, Mama, două papornițe, iar eu mă țineam „de fusta mamei”, cu ochii-n toate părțile, urmărind găinile cu interesul cu care, la București, scanam automobilele.

(foto din arhiva personală)