Cristina Crețu 
21 iunie
Mi-am amintit de o vară, vara anului 1979. Treceam în clasa a V-a. Venisem în București, la fratele meu cel mare. Stătea cu chirie, undeva în zona Luică. Camera lui nu avea fereastră. Gard în gard cu noi, un cimitir. Fugeam de întunericul camerei și mergeam pe aleile cimitirului. Țin minte aleea principală și niște copaci înalți. Citeam epitafurile și mă întristam. Calculam ani, mă uitam la poze, la flori. Odată, căutam soarele. Am văzut un dâmb într-un lăstăriș. M-am așezat, am stat ce-am stat, și m-a furat somnul. Cred că am dormit pe un mormânt uitat, așa înțeleg acum. O pace mă învăluise, am obosit și am ațipit în liniștea aceea adâncă, pe iarba cu soare.
29 octombrie
Azi am trecut pe lângă un mormânt din 1926, cu un monument cioplit în piatră cu măiestrie. Partea de sus, curbată, închipuia o boltă de trandafiri. Sub ea, fotografia unui tânăr pe atunci, de 24 de ani, purtând costum și cravată. Zâmbind. I se spunea „Prefectu’”, scria mai jos. Mi l-am închipuit iubind viața, parcă îl vedeam într-o trăsură pe bulevard, înconjurat de prieteni, cu același zâmbet pe față. Ceainării, femei frumoase, umbrele de dantelă.
Eu, trecând azi pe lângă un mormânt vechi. Sub pleoapele mele, raze dintr-un alt timp și-au găsit culcușul o clipă.
18 noiembrie
Pe caldarâm, am văzut un toc de pantof bărbătesc. Îndreptat spre un drum. Dar nu-l mai ducea nimeni, nicăieri. Ce e pierdut, pierdut rămâne. Prinsă de un gard metalic, o cămașă neagră, pe un umeraș. Mânecile se mișcau în vânt, goale. Ai fi crezut că sunt niște brațe, dar nu erau. Am trecut pe lângă cămașă și am ajuns în fața școlii. Lângă gard, o saltea mutilată, fără arcuri, lăsată acolo, deschisă ca o cutie, în care tocmai se cuibărise o tristețe.
