Literatura de azi 
Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din dreapta, din stânga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atât de aproape, încât nu o dată semănară groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie, stârnind panică. După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry izbutise să înhame din nou câinii, zise:
– Mai bine şi-ar vedea de vânat prin alte părţi şi s-ar căra o dată, să ne lase în pace!
– Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nu-şi instalară tabăra. Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din când în când arunca înăuntru bucăţi de gheaţă. Deodată se auzi o lovitură, însoţită de un strigăt al lui Bill şi de un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini. Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă întunecată care dispărea peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul câinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând într-o mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă – o coadă de peşte şi o bucată de somn uscată la soare.
– A înşfăcat jumătate – spuse Bill –, dar şi eu i-am ars una. Îl auzi cum schelălăie?
– Cum arăta? întrebă Henry.
– Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca orice câine.
– O fi vreun lup domesticit.
– Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine aici chiar la timpul mesei şi ia o bucată de peşte! În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară pe lada lunguiaţă trăgând din pipă, cercul de ochi scânteietori se strânse în jurul lor mai mult ca de obicei.
– Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vânat şi să se care de aici, să ne lase în pace – zise Bill.
Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de oră rămaseră tăcuţi, Henry privind la foc, iar Bill – la cercul de ochi care sticleau în întuneric, dincolo de văpaia focului. – Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry – începu el din nou.
– Mai termină o dată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni Henry, mânios. Nu ţi-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai să fii un tovarăş mai plăcut! Dimineaţa, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi văzu tovarăşul printre câini, în apropierea focului bine întreţinut, cu braţele ridicate ameninţător şi cu faţa schimonosită de furie.
– Hei! strigă Henry. Ce s-a întâmplat?
– A şters-o şi Broscoiul – răspunse el.
– Nu, zău? – Pe cinstea mea!
Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu luare-aminte şi apoi se alătură tovarăşului său, blestemând forţele wildului care le mai răpiseră încă un câine.
– Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată – zise Bill după un timp.
– Şi nici nu era un câine nebun – adăugă Henry. Iată cel de-al doilea epitaf în decurs de două zile. Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru câini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele de până atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuţi şi anevoie peste întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată decât de urletele urmăritorilor, care, nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe la mijlocul după-amiezii, o dată cu căderea nopţii, urletele începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; câinii deveniră neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitaţia lor încurcară şleaurile sporind amărăciunea celor doi oameni.
– Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea, rămânând în picioare după ce îşi termină treaba.
Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul lui nu numai că legase câinii, dar îi priponise cu beţe, aşa cum fac indienii. În jurul gâtului fiecărui câine, el strânsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de departe ca animalul să nu-l poată ajunge cu dinţii, atârnase, legat de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de patru sau cinci picioare. Celălalt capăt al băţului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pământ. Câinele nu putea să roadă pielea la capătul băţului ce era spre el. Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt. Henry dădu aprobator din cap.
– E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche Tăiată, zise el.
– E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu un cuţit, ba chiar de două ori mai repede. In felul ăsta, mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi.
– Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, atunci am să plec fără să beau cafeaua.
– Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem, observă Henry înainte de culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! în fiecare noapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din faţa focului şi uită-te cu atenţie… acolo: l-ai văzut pe ăla? Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme se mişcă în răstimpuri. Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde erau câinii. Ureche Tăiată scotea gemete repezi, de nerăbdare, smucindu-se de-a lungul băţului, spre întuneric, oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, să se năpustească din nou cu colţii în el.
– Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.
În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se furişa pieziş. Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observându-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenţia fixată asupra câinilor. Ureche Tăiată se întindea de-a lungul băţului spre cel care se furişase şi gemea cât îl ţineau puterile.
– Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat, zise Bill, cu glasul scăzut.
– E o lupoaică – îi şopti Henry – şi asta explică dispariţia Grăsanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage câinele şi apoi ceilalţi se reped şi-l mănâncă.
Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal sări înapoi în beznă.
Jack London, fragment din „Colț Alb”
