Nicolae Roșianu Pe lângă alte obiecții (cărora le-am răspuns la momentul potrivit), există și aceasta: Morfologia e o cercetare formalistă, iar „învinuirea” îi aparține lui Lévi-Strauss. Bineînțeles că învinuirea nu e nouă, noutatea este alta: e vine din partea unui structuralist.
Rolul principiilor fundamentale ale școlii formale nu poate fi în nici un caz negat în demersul lui Propp. Aceste principii sunt cunoscute, după cum cunoscute sunt și limitele mișcării formaliste în general. Le-am analizat pe larg, acum doar reluăm argumentele autorului Morfologiei basmului. „Nu orice abordare a formei, scrie Propp, este implicit o abordare formalistă și nu orice cercetător care studiază forma artistică a unei opere literare sau de artă în general este neapărat formalist”. Structuralismul nu respinge metoda formală, el respinge abordarea formalistă, prin urmare, limitele și exagerările în aplicarea metodei formale. Principalul viciu al aplicării metodei formale – continuă Propp, preluând ideea lui M. Lotman – constă în faptul că se ajunge la definirea literaturii ca o sumă de procedee, ca un conglomerat mecanic. Pentru formaliști, forma își are propriile sale legi de dezvoltare, independente de istoria socială. Privită din acest punct de vedere, dezvoltarea creației literare ar fi o autodezvoltare determinată de legile formei. Studiind subiectele basmelor, de pildă, reprezentanții școlii finlandeze nu văd nici o legătură între subiectele respective; aceasta este într-adevăr o abordare pur formalistă, întrucât pentru formaliști, după cum am afirmat, întregul este un conglomerat mecanic de subiecte independente. Structuraliștii, dimpotrivă, studiază părțile ca elemente ale unui întreg și în raport cu întregul; ei văd întregul, văd sistemul, pe care formaliștii nu-l pot vedea. Dacă aceasta este deosebirea esențială între formaliști și structuraliști, atunci putem afirma că Morfologia basmului nu poate fi o cercetare formalistă. Metodologia după care se conduce V. I. Propp îi dă posibilitatea să abordeze basmul fantastic ca întreg, ca sistem, definindu-l ca gen folcloric ca o fizionomie proprie, determinată de legi specifice. Iar studierea basmului pe funcții, și nu pe motive, i-a oferit autorului posibilitatea să treacă de la atomism (concepție dominantă în folcloristică la începutul secolului și chiar mai târziu) la structuralism.
Și pentru că în continuare îl vom evoca pe V. M. Jirmunski, iată ce scria el în 1923 despre „metoda formală”: „Conceptul de metodă formală este destul de general și, totodată, destul de imprecis; de obicei se au în vedere lucrări de o mare diversitate consacrate limbajului poetic și stilului, în sensul larg al cuvântului, problemelor poeticii istorice și teoretice, lucrări din domeniul metricii, melodicii, armoniei poetice, stilisticii, compoziției și construcției subiectului, din domeniul istoriei genurilor și stilurilor literare etc. Din această enumerare care nu are pretenția de a fi nici sistematică, nici exhaustivă, reiese clar că, principial, ar fi mult mai corect să se vorbească nu de o metodă nouă, ci mai degrabă de obiective noi ale cercetării, de probleme științifice noi”. Și mai departe: „entuziasmați de noul mod de abordare, mulți adepți ai noii orientări văd în metoda formală (pe care o consideră unica teorie științifică salvatoare) nu numai o metodă, ci o concepție despre lume pe care prefer s-o numesc nu formală, ci formalistă”. Iar dacă în 1923 se făcea această distincție, cu atât mai mult trebuie s-o facem noi astăzi. Și, după cum am văzut, Propp face această distincție. (va urma)
(din „Poetică folclorică”, Editura Universității din București, 1997)
