Carmen Sorescu 
Răzvrătirea împotriva timpului devine biografie.
Niciun deznodământ nu trebuie pus față-n față cu originea lui. Oglinda intră în miezul lucrurilor și va reflecta o altă imagine. Din punctul de vedere al sfârșitului, începutul e inactual, caduc, vetust. Și așa și e, pentru clipa de azi, ce a fost acum cinci ani este demolat, degradat și îmbătrânit. Ceea ce se învechește în mine are două opțiuni, ori devine mai bun, așa cum vinul îngropat capătă tărie și arome, ori putrezește și atunci capătă miasme.
Fiecare om are un cârd de ciori numai al lui. Asta pentru că amintirile cele mai gălăgioase sunt și cele mai negre. Când îți e lumea mai dragă, când spui că ai scăpat, apare o cioară în curtea casei.
De câteva săptămâni, ce e drept, după o furtună, a venit în copacul din curtea casei o cioară, aparent bine, fără vreo aripă ruptă sau altceva care mi-ar fi dat de gândit. Este multă vegetație în jur, dar pasărea a ales acest copac, nu foarte înalt, dar cu o coroană bogată. Îmi place de ea, ei de mine, ne uităm una la alta zi de zi, așa că m-am gândit să-i pun apă. Am cumpărat un vas de plastic foarte mare, roșu, mă gândeam să-l vadă, deși trebuia să citesc mai întâi pe internet să văd ce culori distinge mai bine. Mai întâi au venit să bea apă niște guguștiuci, apoi vrăbii, s-au și spălat. A doua zi am schimbat apa și, stupoare, a venit și cioara. Avea o coajă de portocală murdară pe care a spălat-o în vas și apoi a mâncat-o, dar în copac, ținând cu ghearele și trăgând cu ciocul puternic. Au trecut trei săptămâni de la această primă masă, altădată a venit cu o coajă de pâine uscată pe care a înmuiat-o să o poate ciuguli mai ușor, tot în copac a luat masa. Și, indiferent ce ar fi avut în cioc, altădată un nasture, mai întâi de toate spăla. Este singură. Poate rătăcită din cauza furtunii, derutată. Ce este straniu e că nu croncăne ca acele ciori din cârd, cra-cra, a lene și a mulțumire. Nu, este disperată, țipă. Știe că nu poate fă văzută de alte ciori din cauza frunzișului, așa că țipă să fie auzită.
La fel sunt și oamenii singuri care nu țipă la ferestre și țipă în scris. Într-un fel sau altul, să fie auziți, toată lumea să știe: sunt singur/ă.
Cu timpul, am devenit atașată de pasăre și, cu cât o hrăneam, prindea putere și țipătul ei era mai strident și nu se mai potrivea deloc liniștii din jur. Uneori, o auzeam din interiorul casei, mi se făcea milă și mă opream brusc din diverse activități, așa cum vine o amintire, din senin, și mă duceam la ea. Ușa care dădea spre grădină are un zgomot aparte, numai al ei, așa cum au toate ușile, și cioara a deprins foarte repede acest obicei al ușii care, la deschidere, făcea și ea țipătul ei, ce e drept mult atenuat. În prezența mea cioara cobora de pe cracă undeva mai jos, încet, încet până pe iarbă, și se uita la mine clipind foarte des din ochii ei foarte negri. Ajunsesem să comunicăm prin aceste zgomote, sunete, toate aveau un sens foarte clar și logic. Cioara dacă auzea ușa știa că primește mâncare și atunci tăcea din răstirea ei; eu, la fel, știam că dacă îi duc pâine, o vreme voi avea liniște. Nu părăsea copacul decât pentru câțiva metri în jur. Poate dacă nu i-aș fi dat mâncare ar fi zburat și în alte locuri, nu am de unde să știu. Într-o zi am fost bolnavă și nu am ieșit din casă, atunci cioara a venit la geam, stătea pe pervaz, nu vedea înăuntru și atunci am știut că e momentul să o las să se descurce singură.
În timp ce mă uitam la ea cum se agita afară mă gândeam că amintirile urmează aceeași logică: cu cât le hrănesc, cu atât vor sta mai agățate de mine și vor țipa mai mult. Ce-ar fi fost să am în curte un cârd de ciori, nu doar una!
Un anestezic natural se autosecretă de fiecare dată în aceste momente de absolută intimitate, deasupra mea se adună nori pentru că, invariabil, pun semințe la încolțit. M-am obișnuit cu anotimpul acesta: când simt nevoia să scriu. A lămuri devine o nevoie. Sunt lucruri care așteaptă să fie finisate, precum unele amintiri, și toate astea derivă din stângăcii și lipsa prudenței, încâlcite și totuși maleabile, aceste suveniruri pe care mintea mi le-a păstrat trebuie deslușite și trecute în neființă pentru a-mi recâștiga pacea. Consemnarea lor pe foaia de hârtie nu este decât o transcripție, copiez reminiscențele și cu acest gest al retezării din minte am speranța că ele nu vor mai răsări. Asta am și făcut, cu cât citesc mai des o amintire care e pusă la păstrat pe foaia ei, cu atât nu-mi mai revine în minte. Făcând acest exercițiu artificial, citind și citind, păcălesc creierul, nu-i mai dau lui posibilitatea să-mi aducă amintirea în față când are el chef, ci când am eu. E care pe care. Am folosit acest truc cu obrăznicie pentru că o modalitate cu frumosul nu a mers. Cu amintirile nu trebuie să te porți cu mănuși albe, nu, trebuie să intri în tranșee, cu casca și baioneta de rigoare.
Masa de scris e locul de unde nu s-a mai întors nimeni.
Războiul cu mine însămi a dezvoltat simțuri de care nu știam, de pildă, acest truc de mai sus, a venit din frică. Revolta împotriva timpului se naște din teamă.
După atâta timp trăit intermitent, când în afara mea, când în mine, oscilând la masa de scris între om și scriitor; la fel cum cioara șovăia să plece cu suratele ei sau să se umanizeze, dezvoltându-și abilități noi în curtea mea, și eu am procedat la fel ca ea. Într-un final a plecat, dar nu departe, pentru că uneori se întorcea. Acest tangaj pe care mi l-a propus îmi dădea voie să balansez în echilibru existența.
Cioara ocupă un areal mare, de la Polul Nord până în deșert, și asta ar trebui să spună multe despre capacitatea ei de supraviețuire. Cred că prima ei calitate este că mănâncă orice, cât a stat în curte cioara mea nu a refuzat nimic și dădea semne clare că putea fi cucerită și îmblânzită, profitând din plin de amabilitatea mea. Știam că e puțin scârboasă, ca orice amintire, neagră, impermeabilă, lucioasă, atât de perfect avea penajul, că dădea impresia de fals. În timpul petrecut cu ea îmi aduceam aminte că în Biblie scrie că nu e bine să mănânci carne de cioară, pentru că e detestabilă, nu că aș fi râvnit la ea, imboldul meu era de altă natură, dar nu asta m-a distrat cel mai mult, ci Sura al-Ma’ idah (5-32): „Apoi Allah a trimis o cioară să caute în pământ pentru a-i arăta cum să ascundă rușinea fratelui său.” Faptul că Dumnezeu a trimis ca mesager o cioară pentru a ascunde cadavrul este în contextul faptului că aceste păsări mănâncă și hoituri. Și ferindu-se de cioara care ar fi ciugulit din hoitul fratelui, oamenii au învățat să îngroape morții. Ar fi fost rușinos altfel, să lase omul de izbeliște, și până la urmă orice ar fi, o crimă, o amintire putredă care miroase de când intri în casă, e bine de pus pământ peste.
Știu sigur asta pentru că soră-mea când a venit la mine mi-a spus:
-E aici la tine un iz de alterat, ceva se descompune!
Și eu, în timp ce fierbeam cafeaua, spuneam tare, din bucătărie, ca să mă fac auzită:
-Da, așa e, de la masa de scris, de acolo vine un miros de stricat.
Și ea insista:
-Nu glumesc.
-Nici eu.
-E ceva putrezit aici, de aia ți-a venit și cioara aia în curte.
-Da, recunosc. E ceva purulent, cangrenat acolo. Ia du-te și citește.
Și soră-mea începe cu titlul, citind tare în timp ce eu turnam cafeaua:
-Cicatrix sau oameni în care nu am fost. Asta ce mai e?
-Ceva spurcat, parșiv, câteva amintiri pe care vreau să le îngrop, deocamdată, scuză-mă, miros cam urât, sper să nu vină și vecinii, dar dacă mă ajuți poate termin mai repede. Mai ții minte cerceii sub formă de inimioară de la imbecilul ăla… mă gândeam să fac un mic dejun pentru cioară, dacă tot e omnivoră…
