Pianul

Era un pian de concert, din acelea cu coadă, care nu se mai văd astăzi prin case. Se afla într-o parte a salonului, între uşile duble care dădeau spre grădină. Din cele douăsprezece braţe ale lustrei, jumătate se oglindeau în lemnul lui lucios, de culoare maronie, cu nuanţe roşietice. Aceasta pe vremea bunicii. Toţi oaspeţii bunicii ştiau că a fost comandat la Viena, de tatăl ei, care i-l făcuse cadou când împlinise 16 ani. Fusese trans­portat într-un vagon special şi un meşter îl însoţise pe drum şi îl instalase în salon. Era din lemn de trandafir, se spunea, lucrat de mână, piesă cu piesă. Cel dintâi acordor, un bătrân extrem de tăcut, privea ciocănaşele şi coardele ca pe o minune. Bunica, în tinereţe, cântase la pian. La seratele la care erau invitaţi prietenii familiei, pianul juca un rol important. Grupuri, grupuri se strângeau în jurul lui, doamne cu bluze albe, roz, crem, cu jabouri bogate şi fuste lungi, răsucite pe talie, domni în haine negre şi guler înalt, de sub care se desprindeau cravate subţiri, cu pan­taloni reiaţi ce se îngustau pe pulpe. Îl încon­jurau plini de respect şi o rugau pe bunica să cânte. Ea îşi potrivea cu grijă rochia, care de la genunchi în jos se evaza ca un evantai, îşi rânduia încreţiturile de la mâneca bluzei şi se aşeza pe un taburet rotund, tapisat cu mătase, comandat tot la Viena, o dată cu pianul. Clapele, albe şi negre, strălucind fericite, făceau ape sub degetele ei delicate. La început, cel care întorcea paginile partiturii era fratele mai mic al bunicii. Dar după ce el a plecat la Berlin să studieze agronomia, locul i l-a luat un tânăr înalt şi distins, cu care bunica s-a căsătorit ceva mai târziu, pe la începutul acestui secol. La nunta lor, tânărul mai purta mus­tăţi à la Bismarck, care se reflectau în capacul pianului împreună cu degetele de la mâna stângă care le mângâiau vârfurile subţiri şi înalte. Mustăţile, bunicul şi le-a ras când a murit împăratul Wilhelm al doilea al Germaniei. Pe vremea aceea, devenise un domn aproape corpolent, deşi încă destul de suplu, foarte nervos, şi care nu mai avea răbdare să stea în picioare alături de bunica, în timp ce ea cânta. Se retrăgea repede într-o cameră alăturată, unde discuta cu prietenii lui despre nemţi, despre aliaţi, despre război. Şi bunica era, atunci, tot mai rar rugată să cânte nocturnele lui Chopin. Muzica se făcea auzită doar la eveni­mente de seamă, când se răspândea ca şi înainte în grădina casei, ajungând la urechile birjarilor care picoteau pe caprele trăsurilor din stradă. În timpul refugiului, argintăria şi alte lucruri de preţ au fost îngropate. Mobilele au fost lăsate în paza unui om de casă. Dar, dovadă importanţa lui, pianul a fost luat şi purtat într-o căruţă, ca un fel de trofeu glorios, până la bariera marelui oraş din vecinătate, unde refugiaţii au fost prinşi din urmă şi au trebuit să se întoarcă. Pianul şi-a reocupat locul în salon. Bunica a mai cântat de câteva ori la el pentru un ofiţer, pe care îl găz­duiau într-una din camerele alăturate. Şi vremea a curs implacabil.

O generaţie mai târziu, superbul instrument a căzut într-o muţenie posomorâtă. Lemnul de tran­dafir a îmbătrânit şi a devenit opac. Copiii bunicii s-au dovedit cu toţii amuzicali. Pianul a continuat să se bucure de consideraţia cuvenită unui obiect de muzeu. După ce a murit bunicul, cu câţiva ani înainte de al doilea război, pianul a rămas sin­gurul locuitor al apartamentului de-o vârstă cu bunica. Semăna acum cu un bătrân servitor de casă mare, care nu mai este solicitat cu adevărat de nimeni, dar care continuă să fie de faţă la ceremonii, în aceeaşi uniformă de altădată. Părea nelalocul lui printre tinerii şi tinerele persoane în haine de stradă sau în rochii simple de zi. Copiii, care se jucaseră în preajma lui, totuşi nu prea aproape, dintr-un fel de respect neimpus de nimeni, ajunseseră adulţi şi aveau la rândul lor copii pe care îi aduceau în vizită duminicile, de Crăciun sau de Paşti. După câţiva ani, bunica, singură, se mutase cu toată mobila într-o cameră, celelalte fiind închiriate. Pianul rămăsese în salon, acum de trecere. Oameni noi se perindau pe lângă el, fără a-i mai arunca măcar o privire. Uşile dinspre grădină au fost blocate. Bunica înghe­suise sub pian pachete de cărţi şi alte lucruri nefolositoare. Un geamanatan uzat se lăfăia pe capacul odinioară atât de curat. Picioarele de lemn, cu glezne subţiri, pe rotile, ale pianului, păreau a se fi uscat, zgâriate şi pline de praf.

Din bătrâneţea aceasta fără speranţă, pianul a mai fost totuşi scos o dată. Bunica a chemat un acordor, un tânăr îmbrăcat în salopetă şi cu mâinile murdare de clei, de la atelierul de tâmplărie de peste drum. Geamantanului i s-a găsit un loc mai potrivit. Pedalele au fost reparate. A reapărut şi taburetul rotund. Totul, pentru un nepot, din care bunica voia să scoată un Dinu Lipatti. Din fotoliul ei, alăturat, bătrâna femeie urmărea mişcarea inabilă a degetelor pe clape. Sonatinele lui Czerny şi Clementi au început să răsune în orele dimineţii, când chiriaşii erau la lucru şi nu erau deranjaţi. Monotona lor melodie nu era între­ruptă decât de vocea agasantă a bunicii, de plânsul nepotului terorizat şi de loviturile seci, cum ai sparge nişte alune, ale unui evantai înţepenit şi el de vârstă, peste fragedele degete ale băiatului. Mâna graţioasă a bunicii, acum cu încheieturi îngroşate, şedea inertă în poala rochiei negre de lână. Apoi, foarte repede, pianul a reintrat în tăcere.

Într-o toamnă, bunica s-a mutat în casa unuia dintre nepoţi, care se însurase la rândul lui. După ce puţinele ei lucruri au fost încărcate, bunica s-a întors din uşă. A privit o clipă spre pian, fără tristeţe, şi, spre surprinderea celorlalţi, a cerut să fie luat şi el. Dar unde să-l pui în camera de bloc, unde abia încăpeau patul şi fotoliul cu lemnul scorojit şi cu tapiţeria uzată? Aşa că pia­nul a rămas în locul lui dintotdeauna. Nimeni din familie n-a mai ştiut nimic de soarta lui. Bunica a murit fără să-şi mai amintească de el. Doar într-o zi, peste ani, cineva l-ar fi revăzut în grădină. Fusese, şi el, dat afară din casă. Se pare că noii locatari încercaseră să-l vândă şcolii de artă din oraş, dar era prea vechi ca să mai poată fi folosit. Deoarece îi încurca, îl scoseseră în grădină, unde a zăcut câtva timp în soare şi în ploaie şi de unde a dispărut apoi fără urmă. Se crede (a povestit un cunoscut) că l-au ridicat de acolo câţiva oameni, care veniseră cu un camion. Ca să-l ducă, unde? Ciocănaşele zăceau risipite prin iarbă, arcurile abia se mai ţineau, un picior era rupt, rotilele lipseau. L-au adunat bucată cu bucată şi l-au urcat în camion, ca pe o vită bol­navă ce ia drumul abatorului. Camionul s-a urnit, în sfârşit, zgâlţâind din încheieturi imensul instru­ment, care scotea sunete delicate, pudice, ruşinate, a traversat oraşul chiar pe strada principală, a lăsat în urmă centrul şi apoi strada cimitirului şi a pierit, cu pian cu tot, în necunoscutul lumii noi.

(sursa foto: publi24.ro)

(1980)