Aşteptând ceasul de apoi

Ştii că vine primăvara? Ştii că suntem în ceasul cel mai splendid al tinereţii, când îţi simţi viitorul ca un şoim pe umăr?

(Dinu Pillat)

Cum să schimbi conştiinţa unui om, când omul însuşi este expresia conştientă a destinului său? O generaţie răstignită în pântecele lumii subterane a Jilavei a crezut şi a depus mărturii care ne-au deschis nouă, românilor, timpul spre viitor. La 100 de ani de la Marea Unire să reînviem simţirile româneşti şi să ne readucem aminte de cei pentru care valoarea umană a devenit Constituţie existenţială, bazată pe principii definitorii şi pentru care puroiul scurs din comunism nu a putut infecta durerea rugăciunii.

Dinu Pillat (19.11 1921 – 6.12.1975) rămâne mesagerul autentic al unei Românii autentice. Puterea cuvintelor, puterea divină, puterea dragostei i-au împletit limitele umanului cu cele ale suferinţei consumate. Și a demonstrat că libertatea nu cunoaşte lacăte!

***

În tropotul obosit al celor două mârţoage, căruţa îşi urma drumul în noapte, în golul câmpurilor fără sfârşit. Ţăranul nu primise decât în silă să ia cu el pe cei trei studenţi, după câte se întâmplase la târg. De la începutul drumului tăcea mereu încremenit ca o momâie în dosul cailor, ce nu păreau că sunt mânaţi de cineva.

Rotar, student în ultimul an la Medicină, se apleacă din nou asupra rănitului întins în fundalul căruţei, sub un braţ de fân. După ce îi luă pulsul, se trase înapoi:

– Are febră mare! Bine, însă că altfel s-a mai liniştit. Delirul său cu citatele din Apocalips a fost dramatic…

– Nu mi-am închipuit niciodată că în subconştient poţi să ai memoria unor texte în asemenea măsură, observă al treilea dintre studenţi, care urma Teologia ca şi individul rănit.

Rotaru nu mai spusese nimic, cu atenţia furată de o stea care cădea prelung în adâncul nopţii de iulie. Tăcerea se închegase la loc peste tropotul copitelor, lăsând gândurile într-o stare de amorţire, ca şi trupurile înghesuite laolaltă în spaţiul prea strâmt al căruţei:

– Ah!… Îl vedeţi?… Îngerul… Iese din templu şi strigă cu glas mare celui ce şade pe nor: pune secera şi seceră, fiindcă s-a copt secerişul pământului… Uitaţi-vă! Uitaţi-vă cum aruncaţi ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu!… Sângele… A ieşie sângele din teasc până la zăbalele cailor!… începu rănitul să se zbată din nou.

Rotaru apucă braţul căruţaţului, să oprească mârţoagele:

– Mă tem de o hemoragie. Cât poate să mai fie până la dispensar?

Celălalt teolog dădu din umeri: se afla prima dată prin părţile locului, aşa că nu avea cum să cunoască drumul până la dispensarul satului, unde Rotaru îşi făcea stagiul de practică.

De fapt, întrebarea fusese pusă ţăranului care nu răspunsese decât într-un târziu, după ce se uită la cadranul cerului:

– Pe la miezul nopţii o da Dumnezeu să ajungem...

Rotaru dusese încă o dată mâna la pieptul rănitului: inima acestuia bătea tot mai surd. Nu mai rămânea timp de pierdut. Aşezându-se la loc, cu genunchii la gură, în coasta rănitului tropotit de febră se pomeni blestemându-şi clipa în care se apucase de Medicină. Poate că, altfel, nu s-ar fi simţit atât de răspunzător de viaţa camaradului, nu ar fi avut luciditatea profesională a gravităţii cazului său, dublată de conştiinţa că nu este în stare să facă nimic pentru el. La prima hurducătură a căruţei care pornise din nou, se întoarse fără voie spre celălalt teolog. Aproape nu-şi crezu ochilor când îl desluşi în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate. Desigur, se ruga. De ce, în aceeaşi clipă, nu putea şi el să să facă la fel? Hotărât, Luther avea dreptate crezând în predestinare. Sunt oameni înzestraţi de la început cu harul lui Dumnezeu, pe când alţii nu ajung niciodată să aibă parte de el, refuzându-li-se de la naştere dreptul la mântuire.

Dacă lucrurile stăteau altfel, ce valoare puteai să mai atribui justiției metafizice a creştinismului? O clipă, ţinu să-şi întrebe camaradul, dar se gândi că rugăciunea acestuia trebuie respectată. În bălăbănirile căruţei, nedumeririle se destrămară, apoi cu încetul, pentru a face până la urmă loc impresiilor puternice de peste zi.

Pentru a li se zădărnici întrunirea care începuse care începuse pe la oborul iarmarocului de la capătul micului târg evreiesc, ce minte bolnavă de frică răspândise din senin zvonul că veniseră să le dea zvon dughenelor îmbâcsite? Rotaru nu mai văzuse niciodată un asemenea fenomen de psihoză colectivă. Îşi aminti că făcuseră senzaţie de când sosiseră în coloană de marş, disciplinaţi ca o unitate militară. Forfota iarmarocului, cu tocmeli şi aldămaşe se potolise cu încetul. Mulţimea pestriţă de ţărani, în cuprinsul căreia deosebeai uşor prezenţa negustorilor evrei cu şapcă şi cizme, sfârşise prin a se îmbulzi în jurul grupului ca la cine ştie ce comedie de bâlci. (…)

Cine trăsese primele focuri? Greu de ştiut. La un moment dat, pe când se lupta să iasă din încleştarea unui grup de oameni, Rotaru văzuse în apropiere pe Andriţoiu grămadă la pământ, cu celălalt camarad de la Teologie străduindu-se să-l ajute. Fusese împuşcat în burtă. Cu mare greutate, amândoi transportaseră apoi rănitul, printre căruţe, ocolind locurile de încăierare, până la marginea oborului. Acolo, sub ameninţarea revolverului lui Rotaru, un ţăran se lăsase hotărât să facă drumul cu ei.

(fragment din „Aşteptând ceasul de apoi” de Dinu Pillat)

(sursa foto: actualdecluj.ro)