Odilia Roşianu 
Manifestările sărbătorii Centenarului nu constau doar în tăieri de panglici, depuneri de coroane sau acorduri trist-dramatice ale fanfarelor sau orchestrelor militare. Ele se constituie mai ales din emoții artistice – care de cele mai multe ori sunt ascunse, tăcute, dar totdeauna de bun gust.
În timp ce la Romexpo, alături de Târgul de carte Gaudeamus, se desfășurau târgul de turism, mirese, gastronomie, lume asiatică și multe altele, probabil, într-o sâmbătă de noiembrie 17, la Palatul Brâncovenesc din Mogoșoaia avea loc vernisajul unei expoziții de sculptură dedicate jertfei aduse de soldații români căzuți pe front și femeilor care au rămas pe pământ pentru a-i plânge și a-i pomeni în fața unor morminte goale.
A fost lume multă – mai mult de 100 de persoane – dar nicio televiziune, niciun ziar… Nu era nimic de scandal, firește. Și nicio personalitate cunoscută la al cărei eveniment, fie el și literar, să fie mai multe camere de filmat decât public propriu-zis.
Nici eu nu am putut fi acolo la inaugurare, deoarece o lansare de carte m-a reținut la Romexpo. Totuși duminică după-amiază, pașii mi s-au îndreptat spre „Vestale și jertfe”, expoziția ce va fi deschisă la Palatul Brâncovenesc până pe 5 ianuarie 2019. Și nu am regretat.
Sculpturile vernisate îl au drept autor pe Mihai Marcu, artist cu multiple expoziții personale și de grup, premiat național și internațional de nenumărate ori; realizator al unor proiecte de artă monumentală pentru foruri publice: „Mântuitorul”, București, în curtea spitalului „Gheorghe Lupu”, 1994; „Ștefan cel Mare lși Sfânt”, monument ecvestru, Bacău, 1997; „Mihai Viteazul”, monument ecvestru, Târgoviște, 2001; „Pasărea suflet”, Călărași, 2008. De asemenea, semnătura lui poate fi întâlnită și pe lucrări din colecții muzeale: „Vlad Țepeș”, bust, Muzeul Militare Național, București; „Tinerii”, Costinești; „Victorie”, Craiova; „Cântec de leagăn”, Hunedoara; „Culesul”, Tulcea.
Îi dau cuvântul autorului, iar pe cititori îi îndemn să facă un popas la această expoziție care, poate, vorbește despre Centenarul Marii Uniri mai mult decât orice altă manifestare publică.
***
Creația unui artist apare din amintirile lui, din trăirile lui, din experiența artistică și din știința acumulată.
Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului reîntregirii neamului românesc. În vâltoarea entuziasmului, să nu uităm că această „misiune istorică” a fost posibilă datorită milioanelor de jertfe omenești care au lăsat răni adânci în sufletele românilor. Cu alte cuvinte, avem datoria să-i comemorăm pe cei dispăruți în numele acestui ideal înălțător.
Îmi este greu să exprim în cuvinte ceea ce simt legat de acest eveniment. Nu sunt scriitor, sunt sculptor. Profesia mea este tăcută, se face în liniște, folosind dalta și ciocanul. Cu ajutorul lor, exprim ceea ce gândesc și simt, alegând niște simboluri, pe care le transform în imagini sculpturale, modelând lemnul și piatra.
M-am născut la începutul celui de-al doilea război mondial. Amintirile copilăriei, multe din acea perioadă dramatică, sunt vagi. M-a urmărit însă toată viața o imagine esențială – aceea a cimitirului aflat în imediata apropiere a casei părintești. În zilele de sărbătoare, în zori, de pe ulițele satului coborau, ca într-un exod tragic, femei îmbrăcate în negru, purtând în mâini vase cu flăcări aprinse. Într-o tăcere adâncă, se îndreptau spre cimitir, unde – pe o alee lungă – erau așezate cruci la căpătâiul unor morminte goale, în care erau îngropate obiecte de îmbrăcăminte ale celor căzuți pe front în timpul celor două războaie.
Aceste morminte goale erau locurile de pomenire și de durere, unde femeile își plângeau părinții, soții, frații, copiii îngropați în pământ străin și îndepărtat.
N-am uitat nici mirosul de tămâie, nici bocetele femeilor îndoliate.
Impresionat de jalea lor, îmi imaginam soldații căzuți cu arma în mâini și casca pe cap, ca niște îngeri aureolați. Ajuns la vârsta deplinei maturități artistice, mi-am propus să materializez în piatră și în lemn această imagine care mi-a marcat anii copilăriei.
Cel mai potrivit spațiu de expunere a acestui proiect este Galeria Cuhnia din Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Spațiul împrejmuit, în formă pătrată, din sală, îmi sugerează o groapă comună.
Aici am așezat jertfele soldaților, iar pe bordura existentă am plasat Vestalele – „Vestale și jertfe”.
Îmi doresc ca acest proiect sculptural să se constituie într-o expoziție sobră, ca un omagiu adus românilor căzuți pe front și femeilor care-i jelesc, probabil, și-n zilele noastre.
Mihai Marcu
