Cristina Crețu 
Liniștea amiezii era câteodată spartă de hurducăiala roților de lemn ale unei căruțe trecând pe uliță :
-Scoici, hai la scoici! Hai la scoici! Hai la scoici! se auzea un glas de sub coviltirul tremurând din toate încheieturile.
Caii mergeau la pas, istoviți de drumuri. Rea soartă au caii. Mi-a fost milă întotdeauna de aceste animale cu ochii atât de blajini!
Mama îmi spunea că se tem de om, că ne văd mult mai mari decât suntem, ca să asculte și să-și ducă povara…
-Du-te și oprește tu mocanul, că eu aduc porumbul, îmi zicea mama și se repezea spre pătul. Nu aveam mult porumb, dar îmi cumpăra.
O dublă de porumb, o găleată de scoici. Plin pe plin. Erau scoici mari și negre. Carnea lor era portocalie. Erau gustoase.
Mai treceau mocani. Cu pepeni sau cu mere. Primăvara, până-n Paști, treceau vărarii.
-Var, hai la var ! Hai la var!
Mama îl stingea cu apă. Scotea bolboroace și rămânea o pastă moale. Varul stins îl punea într-un sac de plastic și-l îngropa în pământ, ca iarna, să nu înghețe.
Ce frumos mirosea lutul și ce sfinte erau mâinile mamei când ne primenea casa de sărbătoare, mâinile mamei, de la care, într-o zi, mi-am luat rămas-bun și le-am sărutat de iertare…
