Marginea chemării

Știam deja că prea curând

n-aș fi putut să mă întorc

din marginea chemării

ce mai demult tăcea părându-mi

înecată

căzută peste vânt

Și numai de aceea

atunci când palma plină și

cea mai de aproape

fără să vrea să vadă Ceva

ce eu vedeam

îmi tot cerea să-i dau Ce

mai demult țineam aproape de un gând

Căci altfel îmi va crește  

din liniile frânte alt vânt vopsit cu pași   

care m-ar fi întors

fără să fi putut

să rezidesc cu mine

pe margine

Chemarea  

I-am pus pe prag plângând  

doar pentru trei apusuri

întregul Tot cerut

din care ieri aveam să mai găsesc   

un rest  

Un colț cu ochi de vânt

*

Privind spre palma cea mai plină și

cea mai de aproape

în care nicio iarnă nu se oprise încă

mă tot întreb și azi

de ce mai poate încă

acel Ceva

ce împărțea târziul în zeci de linii frânte   

să-mi lege de o talpă

o mare de pământ  

Imagine de pe salon.com