După ce, din clasa a VIII-a, m-am mutat la școala din Balta Albă unde preda Nașa – care mă înfiase – Limba și literatura română, n-am mai făcut „naveta” pînă în Militari și înapoi.
Școala din Militari a rămas în memoria mea afectivă și nu vreau s-o revizitez astăzi, fiindcă nu vreau să vin cu impresiile de acum peste impresiile de atunci. Stăm aproape de ea, merg uneori la complexul Apusului, cu mașina sau pe jos, dar apoi trec pe lîngă școală fără să intru pe poarta ei. Nu vreau să văd cît de meschin este acum terenul de țărînă magică al copilăriei mele, nu vreau să le văd pe toate ori micite, ori schimbate, și să distrug astfel, dintr-o curiozitate nelalocul ei, senzațiile de atunci; incomparabile și irepetabile.
Școala din Militari îmi revine uneori în vis. Mai exact, drumul spre ea, pe care, în vis, îl fac exact ca atunci: aproape alergînd, fiindcă mereu eram în întîrziere, cu cămașa amenințînd să iasă din pantaloni și cu ghiozdanul fluturînd în mîna dreaptă, pînă cînd, în dreptul unei curți, îl treceam în stînga ca să nu enervez suplimentar un cîine care mă lătra.
Daniel Cristea-Enache 14.11.2018
Acea școală îmi revine, uneori, în vis
