Sorin Delaskela 
Astăzi am scos câinii la plimbare de trei ori, în reprize scurte şi foarte scurte, şi totul din cauza caniculei. E august. În parc, fântânile abia aduc iluzia răcorii. Ploaia a coborât în noaptea trecută, e adevărat, binecuvântată, dar mângâierea ei s-a risipit încă din zori, ca un vis. Ioana îmi spune că aş fi, în opinia unei comune cunoștințe, un tip înnegurat. Expresia, deşi depreciativă, mi-a plăcut. În plus, se exprimă astfel un adevăr mie însumi din ce în ce mai limpede. Problema nici nu e cum am ajuns aici – e clar că lucrurile chiar aşa stau – ci ce pot face pentru a ieşi de aici. Dar efectiv nu ştiu ce pot face şi dacă mai pot face ceva. Uneori am senzaţia că nu mai e nimic de făcut. Plictiseală, nevroză, nemulţumire de sine, de tot şi de toate, anchylosis. Pe acest fundal mă apuc să recitesc jurnalul lui Gabriel Liiceanu, de data aceasta mult mai atent decât am fost la vremea primei lecturi, cu ani în urmă. „Ei bine, jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Cititorul nu mai este chemat acum să intre în rezonanţă cu personaje, ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este şi unic personaj. Rezultă de aici că vieţile lor coincid? Răspunsul este: da, în posibilul lor.” (Usa interzisă). În posibilul lor – sună destul de imprecis-filosofic, dar nu deranjează. Distanţele dintre personaj şi autor există, le simţi la tot pasul… rândul, chiar dacă e în joc o singură instanţă. Un mecanism bicefal, fascinant: autorul-personaj. Îl vei găsit aici, în hățișurile jurnalului.
Aseară, la Schela. E. s-a întors din Italia, cu un tonus foarte bun, ceea ce nu aş putea spune despre mine. Termin doar răspunsurile la cinci, şase întrebări pentru C.M.U. Va ieşi doar un mic interviu. Mi se pare enorm şi atât. Sunt extrem de sătul de eu, de toată această rotire în cerc fără alt sens decât destrămarea.
Sub majoritatea aspectelor întoarcerea în S. a fost o copleșitoare experiență a dezamăgirii.
Întrebarea lui C.M.U. „Ce înseamnă scrisul pentru tine?” Iniţial voiam să dau un răspuns „profund”, ramificat şi pretenţios. Să-l invoc, de exemplu, pe Eugen Ionescu: „… scriu din deprindere, dintr-un obicei prost, dintr-un viciu contractat în copilărie … trebuie să-mi petrec timpul cu ceva până la moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot”. Dar totul sună parcă prea grav, prea teatral. Şi, apropo de Eugen Ionescu şi de vertijul plictiselii, voiam să aduc în discuţie o imagine din Jurnal esenţial, unde Monica Lovinescu povesteşte: ”Eram în salon la ei, Eugen sta în fotoliu înconjurat de propriile lui cărţi şi părea mai mult absent decât atent la ce se vorbea în jurul lui. Era probabil la puţină vreme înainte să moară. A spus la un moment dat „mă plictisesc“. Parcă toată bătrâneţea lumii era inclusă în această frază minimală, nu mai lungă decât un suspin.” Mă gândeam la un răspuns „existențialist”, greoi, întunecat. La ideea că dincolo de toate rămâne această umilitoare împietrire a propriei tale ființe în fața neantului. Scrisul te face să uiți puțin de perspectiva personală a absenței. Te plictiseşti atunci când nu-ţi mai exprimi lumea, când lumea nu se mai desface în imagini şi cuvinte. Plictiseala ca antecameră a propriei destrămări. Atâta timp cât eşti cronicar al propriilor senzaţii, vorba lui E.M.C., lumea întreagă parcă se leagă, capătă un anume sens chiar în clipa căutării unui sens. Expresia scrisă oferă o cursivitate misterioasă lucrurilor, sau iluzia ei necesară, mângâietoare. Scrisul nu e probabil nimic. Doar un miraj. Unul cu care te obişnuieşti să trăieşti deşi îi poţi palpa strălucitorul neant cu precizie.
Dar voi renunţa la un astfel de răspuns. Pe cine ar interesa o formă controlată de bâlbâială? Habar nu am de ce scriu. De cele mai multe ori nici nu scriu. Fac lucruri obişnuite, ,,normale”. Scrisul, prin lentila aceasta a lucrurilor obişnuite, pare abnorm, ieşit din firesc, consecinţă stranie a unei existenţe cât se poate de banale. Doar rareori am senzaţia că aplecarea aceasta a scrisului mă ajută să ajung undeva, că taie o cale, prin întunecimea pădurii, spre luminiş. Scriu ca să înţeleg mai bine, cu mai multă acuitate, că e o cale, un drum de parcurs.
Cât de viguros formulează G.L. în jurnal: ”3 octombrie. Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mângâie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hîrtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comentariul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-și trecerea pe aici, crezând oarecum că el va scăpa de deznodământul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul: cum a respirat în cutare zi, cum se învolbura apa pe care a privit-o, ce vise a visat, ce oameni a întâlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie înţeleasă „opera lor”. Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hârtie, vor continua să trăiască propunând celorlalţi, în locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortuară, mulajul în ghips şi bronz al gândurilor, emoţiilor şi vanităţilor lor.” Dar nu am nicio vigoare, sunt incapabil să comentez, să gândesc lângă, cot la cot cu autorul. Transcriu citate, zac în ecoul lor. În rest nimic. Jurnalul meu e doar un rictus.
