Cristina Crețu 
M-am uitat la pozele de la Taranto și mi-am amintit de o poveste. Mă pregăteam să dau licența. O prietenă m-a invitat la mătușa ei. Locuia în zona Constantin Brâncoveanu. Ne-am dus. Prietena ce-mi zice?
– Ia niște cafea Mocca de undeva, că mătușa ghicește în cafea.
Am luat și niște cârnăciori, să punem pe masă. Am băut cafeaua în liniște și m-am gândit la ale mele. Doamna a luat ceașca și a început să țeasă o poveste :
– Văd o masă cu patru picioare, da, e o masă.
– Am patru examene. Cred că asta înseamnă.
– Le iei.
– Vin și vă cinstesc, dacă le iau…
– Mama e la pământ, e culcată, întinsă pe jos…
– Nu, tata e bolnăvior, am zis eu.
Pe vremea aia, tata era cioban. Strânsese și el vreo cincizeci de oi, după ce ieșise la pensie. Dormea la târlă. Plouase și pământul era reavăn. Obosit, cum dorm ciobanii în băț, vine vorba, a adormit pe jos și răcise. Mama nu mai putea de mila lui. Tata rămăsese orfan de tată, de la vârsta de șapte ani. Bunicul murise dintr-o ploaie rece, la numai 33 de ani. În două săptămâni, se curățase.
Mama zicea :
– Dacă moare tac-tu, îl pup de la cap la picioare.
– De ce, mamă ?
– Așa, de mila lui, că a crescut prin bălării…
– Nu moare, mamă, nu mai vorbi așa, că mă sperii.
– Ba mama e la pământ, nu tatăl tău, mi-a zis doamna uitându-se încă o dată.
Am rămas pe gânduri.
– De soartă, ce-mi ziceți ? am îndrăznit eu.
– Văd un bărbat îmbrăcat în alb, de lângă o apă mare, are tot ce-i trebuie și îți iubește băiatul.
– …
– Asta am văzut, a încheiat povestea doamna.
Licența am luat-o, eu am dat examenul în iarnă, cu picații, în vară se îmbolnăvise șefu’ de rinichi, închide fereastra, deschide fereastra, du-te la bancă, du-te dincolo, nervi și nervi, că m-am lăsat păgubașă și nu am dat în vară. În iarnă, așteptam să-mi semneze diploma Mihai Coman, decanul. Mă uitam la avizier să văd ce bibliografie afișaseră. Trece profesorul de teoria comunicării, care mi-a dat un cinci tras de păr că eram brunetă atunci, la examenul de an, și nu suferea brunetele. Pe urmă m-am vopsit roșcat. Dacă știam, mă făceam blondă, numai să-mi dea nota pe care o meritam.
– E grea bibliografia, mă înțeapă el.
– Nu mă interesează, am luat licența. Aștept să-mi semneze diploma domnul decan.
– …
L-am mai văzut cu bicicleta prin oraș pe domn’ profesor. N-am sărit să îl salut. N-am ieșit din rând, cum s-ar spune. Am trecut neobservată.
Peste un an, în 1999, murea mama. S-a împlinit vorba femeii.
Domnul de la apă mare. Am făcut o poză la Taranto. O clipă, am fost lângă un domn în alb. Pentru poză. Lângă noi, o apă mare, prea mare să o cuprinzi cu ochii.
