Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
08.11.2018

Aurul de pe plajă

Voiam să rămân puţin singur ca să mestec în linişte toată plaja aceea neaşteptată. A fost greu s-o fac pentru că, odată ajuns în America, chiar din acea primă zi, acest reflex automat al „mestecării” m-a cam părăsit, deşi n-aş putea spune că aş fi avut vreodată vreo înclinaţie de rumegător al întâmplărilor sau locurilor. Erau atâţia oameni în jurul meu, încât senzaţia aceea de conductă spartă cu oameni mi s-a întărit. Parcă eram undeva într-o staţiune balneară ciudată, unde mii de perechi din toată Rusia veniseră să se trateze. De ce să se trateze, habar n-aveam, pentru că păreau cu toţii şi sănătoşi, şi bolnavi.

Toate astea le spun acum, după câţiva ani buni în care funcţia de „rumegător” a început să mi se dezvolte. Cu acei douăzeci de dolari mi-am cumpărat pentru început un porumb prăjit, de doi dolari, şi m-am aşezat pe-o bancă pentru că mă luase cu ameţeli. Pe lângă bătrânii care treceau agale erau şi destui copii, tineri, unii de vârsta mea. Cu cât erau mai mici, cu atât vorbeau între ei mai în engleză. Cei mici de tot, care se plimbau cu părinţii răspundeau numai în engleză, deşi erau întrebaţi în rusă.

Am înghiţit lacom cu ochii tot ce mişca în jurul meu, muşcând din acel porumb american care mi se părea neobişnuit de dulce. Asistam la o defilare ciudată de oameni care, deşi se adunaseră acolo din întâmplare, păreau oarecum înţeleşi între ei. Plutea în jur o atmosferă de vacanţă sau chiar de sărbătoare. Eu cel puţin aşa simţeam şi, fără să-mi propun, am intrat în America ca într-o vacanţă mare şi stranie.

Doar departe, pe plaja pustie, un negru între două vârste plimba un aparat ciudat deasupra nisipului, ca şi cum ar fi cosit plaja. Am luat-o spre el. Simţeam pentru prima dată mirosul şi gustul sărat al oceanului pe care mi-l închipuisem mult mai albastru. Era în luna mai şi, deşi era mult mai cald ca la Moscova, un vânt rece bătea dinspre apă. M-am apropiat de omul acela care continuă să măture nisipul cu aparatul lui misterios.

-Sunt sigur că te întrebi ce naiba caută un negru aici, în Brighton Beach, nu-i aşa?

N-am zis nimic. Eram fericit că pricepusem tot ce spune, deşi rostogolea cuvintele înainte de-a le scuipa din gură, ca pe o gumă de mestecat învechită.

-Aur, asta caut, băiete. Plaja asta-i o mică mină de aur dacă ai răbdare. Cum te cheamă?

-Vitali.

-Hi, Vitali. Eu sunt Chuck. De când stai în Brighton Beach?

-Din seara asta. Abia am venit din Moscova.

-Hai, nu mai spune! De-aia arăţi aşa virgin, băiatule! Păi, bine-ai venit în New York! Să ştii că dincolo de promenada asta e un cu totul alt oraş.

Aparatul piui disperat şi atunci se opri şi începu să scormonească nisipul cu o sită specială pe fundul căreia rămase o cruciuliţă mică de aur foarte asemănătoare cu cea pe care-o purtam eu la gât. Mi-am controlat automat lănţişorul de aur pe care atârna cadoul creştin al bunicii.

-E aur curat de paişpe carate. Rusesc, desigur, pentru că sunt făcute şi legate prost. Un val, două şi sunt duse. Cruciuliţe, lănţişoare, cercei sau stele de-ale lui David, pentru mine-i totuna. Cred că va fi un sezon bun după câţi veniţi aici.

-Şi ce faci cu ele?

-Le vând înapoi ruşilor. Pe unele le-am găsit de două ori, de unde înţeleg că le place să le piardă. Le vând ieftin, să ştii. Făcu o pauză, în timp ce scormoni din nou nisipul după ceea ce se dovedi a fi o biată monedă. O băgă într-un buzunar separat.

-Ştii de unde vine adevăratul profit? Ei bine am să-ţi spun mai multe altă dată pentru că pari un băiat de încredere. Investesc numai în chestii naturale, organice… Uite, vezi chioşcul acela, departe? Acolo-i deja Coney Island şi sunt la mine acasă. Dacă ai nevoie de ceva nu uita că seara mişun pe-acolo. Oamenii mei au lanţuri grele de aur la gât de se încovoaie de ele. Ce să fac. Ei nu le pierd niciodată. Hai, noroc, măi, Vitali!

Am plecat lăsându-l pe Chuck, căutătorul de aur, vorbind singur. M-am întors pe promenadă şi am luat-o spre Coney Island. De cum te îndepărtezi de Brighton Beach, oamenii se răresc şi îşi schimbă limba, accentul, îmbrăcămintea şi culoarea pielii. După nici cinci sute de metri nu mai auzi ruseşte. Scândurile promenadei par mai vechi, mai inegale şi cei ce păşesc pe ele vorbesc spaniolă sau o engleză greu de înţeles, pentru că sunt fie din Brooklyn, fie din sud sau din sutele de insule din Caraibe. Când am trecut de intrarea în Acvariu şi m-am apropiat de Astroland, un parc de distracţii cu de toate, îmi reveni senzaţia că o altă conductă, din altă lume, cu altfel de oameni, se spărsese acolo. După câteva zile m-am obişnuit, pentru că am priceput că în New York se drena misterios toată lumea asta.

(sursa foto: expedia.co.nz)