Flaviu George PredescuFlaviu George Predescu
07.11.2018

Cum am murit minţind

Am iubit de câteva ori în viaţă. Poate nu de câteva, dar de trei ori am iubit. Prima dată în liceu. Mă îndrăgostisem de o colegă cu un an mai mare, eu într-a X-a, ea într-a XI-a. Am trăit cu ea dulcile bucurii ale începutului. Şi pentru ea era la fel, îşi trăia cu mine bucuriile de început, majoratul, primele ieşiri la discotecă, cu mâna „ştampilată” a serilor de vineri, pe care i-o sărutam în acel debut de viaţă. Toate grijile proprii adolescenţei, cu teama ei de mamă, cu descoperirea fascinantei treceri de la fetiţă la femeie. Căutarea şi găsirea celor mai bune metode de a-şi păcăli cea mai dragă fiinţă, pentru a fi împreună cu mine.

Eram fascinat să descopăr chichiţele femeieşti, de care doar auzisem până atunci, sau de care nu auzisem niciodată şi le descopeream împreună cu ea. Multe, cred, deşi i se întâmplau ei, i se dezvăluiau alături de mine. Mă fascina să văd, să ating, să ţin de mână, să sărut şi să povestesc ore întregi cuiva care părea că mă crede şi căruia îi păsa de mine. Şi mă credea cu adevărat. Eram îndrăgostit.

Când mi-am început proiectele de viaţă, când am înşirat timid primele scrieri, chiar şi primele poezii, atunci a fost, când am cunoscut-o pe ea.

Mă asculta şi îmi dădea dreptate, conta mult pentru mine. O povăţuiam şi o apăram, o învăţam „că bărbaţii sunt şmecheri şi prefăcuţi”, îi spunem să aibă grijă, că vin, spun glume şi apoi scopul lor este să le amăgească pe fetele de treabă şi să le atragă în patul lor. Nu minţeam, aşa credeam.

O meditam pentru Bac, în sensul că o ascultam la materiile la care urma să aibă examen şi i-a prins bine, căci în acel an, Examenul Maturităţii a fost unul extrem de dificil.

Apoi, un an a stat acasă, picând înadins examenul la facultate, numai ca să mă aştepte pe mine. Voiam să fim împreună, la Alba Iulia, oricum undeva în preajma casei, ca să nu suferim de dorul celor dragi şi să fim oarecum sub protecţia familiilor.

Eram atât de îndrăgostiţi, încât am vrut să ne căsătorim chiar din liceu. Atunci, în 2000 şi 2001, am scris poeziile de dragoste, care s-au construit în schelet literar pentru „Răsfoindu-mi adolescenţa”. „Distanţa ta de mine, prin fiecare pas mă doare” spuneam apăsat într-una din poezii, după ce ea a plecat întristată, la facultate la Braşov. Acolo intrase.

Pleca duminica şi joia venea la mine la Alba, fără să ştie ai ei. Erau poate cele mai frumoase momente şi, întorcându-mă la poezii, cred că cele mai frumoase pe care le-am scris în ceea ce, peste ani, urma să se înmănuncheze, în volumul amintit mai sus.

Mai apoi, am făcut tot posibilul să se transfere şi ea la Alba Iulia. De aici îmi pare că a început să moară uşor, uşor, iubirea noastră. Eu, ajuns lider studenţesc, înconjurat de fete, rămăsesem fidel. Dorinţa de nou şi zbuciumata-mi nevoie de a întâlni persoane, de a le cunoaşte şi de a petrece mai mult cu ele, stătea înlănţuită în mine, iar sufletul îmi ardea de dorinţe. Voiam să petrec timp şi cu o altă fată, căci nu cunoscusem o alta, în afară de ea. O voce interioară mă certa şi îmi spunea că nu e bine, că trebuie să fiu fidel serilor în care ne plimbam prin parcul „Doina”, din Cugir, sau pe Bulevard. Îmi aducea aminte vocea, cât de mare era dragostea şi cum am vrut să ne căsătorim la terminarea clasei a XII-a. Îmi oprimam trăirile.

Sufletul ardea mocnit şi o altă voce îmi spunea să mă bucur de viaţă. „Tinere, cunoaşte fete, plimbă-te cu ele, du-te la discotecă, descoperă noi feluri de a fi, căci anii studenţiei vor trece repede”. M-am ascuns în politică. M-am ambiţionat şi am citit zeci de cărţi politice, unele poate prea grele şi pentru un adult. Am participat la zeci de tabere politice şi conferinţe, am scris discursuri şi apoi, pas cu pas, propria mea carte politică.

Într-o seară, în anul II, am fost într-unul din căminele studenţeşti ale Oraşului Unirii. Am băut vin cu nişte cugireni, foşti colegi de liceu. Am băut o sticlă, două, trei… Am pierdut şirul sticlelor pe care le-am băut cu amicii cheflii. Dintr-o dată m-am pomenit că o fată din Blaj, care venise între timp, stătea captivă în braţele mele, iar eu o sărutam cu sete. O mai lăsam puţin, şi iarăşi o luam şi o sărutam. Apoi am invitat-o la mine, să-i citesc poezii. N-a vrut să vină. Am plecat. Am ajuns acasă şi am adormit.

Dimineaţa m-am trezit hohotind de plâns, trădasem. Era prima mea trădare. Nu m-am împăcat cu mine câteva zile. Când vorbeam la telefon cu iubita mea şi îi auzeam vocea veselă, mă simţeam trist şi deprimat. „Te-am trădat!” îmi venea să îi strig, numai să mă simt mai bine. Apoi, timpul şi venirea ei printr-un transfer, pentru care am luptat, la Alba Iulia, au fost o reparaţie care mi-a mai ostoit sentimentul de vinovăţie.

În politică, totul mergea bine. Cu bune, cu rele, ea îmi era alături sufleteşte şi mă susţinea. O respectam mult pentru asta, dar şi mai mult pentru că nu-mi spunea niciodată să renunţ la ceea ce fac. Dacă mă supăram pe cineva, fie că era din familia mea sau a ei, fie că era prieten sau duşman, ea se ridica de la masă odată cu mine şi mă însoţea întocmai ca un câine credincios. O mai certam şi pe ea uneori. Ba că nu ştie destulă informatică, ba că nu învaţă mai multă engleză, ba că e prea simplă şi nu se aranjează ca altele. Nu protesta şi nu riposta.

La finalul facultăţii programasem nunta.

August 2004. Atunci urmau să se încununeze drumurile noastre. Terminam facultatea şi eu, căci ea terminase deja, mă aşteptase din nou.

Într-o seară, la început de 2004, urma să avem o acţiune cu Liga Studenţilor, într-un local albaiulian. Aşteptam afară, în costum, invitaţii şi ziariştii care urmau să pice dintr-o clipă în alta. Ningea, liniştit, dar ningea cu fulgi mari şi apoşi. Lângă mine, o umbră pe care n-o desluşisem în primele clipe, asista discret la strângerile mele de mâini şi urările de bun venit, pe care ajunsesem să le spun aproape mecanic după un timp.

Într-un moment de respiro m-am întors înspre „umbră”. Era o colegă de anul I, de la Ligă. O apreciam pentru modul discret în care se comporta, pentru eleganţa hainelor pe care le purta, pentru delicateţea gesturilor şi pentru ochii mari, ca de felină.

E de prisos să mai spun că îmi plăceau şi buzele ei cărnoase, era inutil pentru că eu mă însuram. Eu trebuia să fiu serios. Acasă, la Cugir, era cineva care adormea cu mine în gând, care îmi fusese alături în toţii anii aceia. Dar îmi plăcea colega mea. Avea umerii goi şi o ningea pe păr. Ninsoarea o încărunţise. Nu observasem până atunci trăsăturile ei delicate, cum nu observasem, decât vag, discreţia cu care m-a asistat, când am salutat invitaţii.

„Fugi înăuntru că te ninge!” i-am spus. A replicat cu un zâmbet larg şi mi-a spus că mai stă. După alte câteva minute m-am întors din nou înspre ea şi am încercat să o conving să se apere de fulgi, intrând în local.

„Mai rămân, căci îmi place cum ninge”, mi-a spus râzând cu ochii. M-am dat bătut, am privit-o şi i-am oferit la rându-mi un zâmbet larg. L-a primit.

După reuniune, la petrecere am stat departe de ea, căci eu urma să mă însor. Eu n-aveam voie să simt altceva, căci eu aveam acasă pe altcineva.

Sufletul care în toţi anii facultăţii îmi arsese mocnit, acum îmi era de cenuşă. Prin cenuşa aceea, am simţit cum cresc ramuri verzi, când mi-am intersectat privirea cu a ei, de la distanţă. Stătea într-un colţ şi mă privea, nu ştiu de când mă privea.

În momentul când un coleg de vârsta ei a încercat să vorbească cu ea, am simţit cum inima o ia la fugă şi începe un ritm nebunesc pe care nu-l mai puteam stăpâni. „Vino lângă mine!” i-am strigat. Parcă aştepta asta de-o viaţă.

A venit şi s-a aşezat pe canapea, lângă mine şi după ce i-am atins cu palmele umerii goi, m-am aruncat cu mâinile în cârlionţii ei, aproape sălbatic şi am sărutat-o cu foc.

Buzele ei aveau gust de cireşe coapte, aşa cum îmi imaginasem.

……………………………………………………………………………

August. În faţa altarului stăteam împreună cu iubirea adolescenţei mele. Eu trist, ea tristă, pozam formal fericirea, asistaţi de părinţi şi de prieteni. Mă rugam, în gândul meu, Lui Dumnezeu, să mă ierte pentru că în sufletul meu era altcineva. Eu mă cununam însă cu fosta colegă de liceu, onorând o veche promisiune.

În timpul slujbei vedeam marea albastră, cu nisipul fierbinte, pe care cu o lună înainte alergam împreună cu iubita mea din studenţie.

Fusesem într-o tabără politică, parcă să ne chinuim şi mai tare, înainte de osânda mea, prin căsnicie.

Albastre ca marea, dar fierbinţi, au fost şi lacrimile ei, când i-am spus că mă însor. „De ce, de ce, de ce?” m-a întrebat îndelung, „Rămâi cu ea, dar nu te însura!” îmi spusese cu un ultim efort, undeva la sfârşitul lui iulie, amărându-mi şi mai mult sufletul. „Mă însor pentru că aşa trebuie, am promis!” spuneam cu o jumătate de gură. Era poate corect să-i spun că jumătate din răspunsul meu îi era dat şi de familia mea, care mă sfătuise să îmi păstrez decizia luată, când m-am dus cu câteva luni înainte, supărat, să le spun că nu mă mai însor. „Să te însori dacă aşa ai decis!”, au exclamat, susţinând că ei nu vor să se facă de ruşine, odată ce au programat totul.

În cântec bisericesc, cu doi preoţi şi cantori, gândurile mele fugeau spre serile de mai, spre înfloratele seri de mai, în care eu şi iubita mea, studentă în anul I, ne sărutam.

Ah, cât mă revigora în acel unic mai şi cum îmi inunda inima cu dragoste frageda ei vârstă, şi cât mă întristam apoi, de fiecare dată când gândurile mele zburau spre august.

Număram zilele şi muream în fiecare seară, muream cu fiecare oră care trecea. Ea, nu-şi mai număra lacrimile şi nici rugăminţile de a mă face să renunţ la însurătoare. Ofta, încerca să fie veselă şi apoi cădea într-o tristeţe de marmură, din care nu-şi mai revenea ore întregi.

Am programat, în acel început de vară, zeci de despărţiri, pe care nu le „onoram”, căci era de ajuns un impuls să spunem, „hai, pentru ultima dată!”

Părintele Donu a unit verighetele, le-a închinat, le-a ridicat în „slava” catedralei şi iar le-a coborât, le-a mai închinat o dată şi ni le-a pus pe degete. Ne-a legat în taina cununiei. Ne-a încătuşat în minciună, mai ales pe mine.

Peste doi ani am scris „Despre cer, iubire şi rouă”, carte pe care am dedicat-o fostei mele iubite din studenţie. În ea se găseau poezii pline de durere, scrise în nopţi de singurătate interioară şi de amar, la marginea unor depresii provocate de curmarea relaţiei dorite. Nu mai ştiam nimic de ea, dar încă o iubeam.

Ulterior, am aflat pe holurile tribunalului, de la cea care, pentru trei ani şi ceva, îmi purtase numele, că în „căsnicia” noastră, eu fusesem cel care a greşit cel mai puţin. Am înţeles prin asta că vrea să se „spovedească” în faţa mea, iar motivaţia ascunsă pentru care totuşi a insistat să ne căsătorim, m-a făcut, din păcate, să nu o pot ierta pentru multă vreme.

M-am „spovedit” şi eu ei, şi i-am mărturisit că eu mă însurasem cu ea doar pentru că am promis şi pentru că îmi era milă să nu sufere. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi făcut-o, ci ne-aş fi salvat pe amândoi în anul acela, despărţindu-ne.

Aşa am „murit” împreună cu ea în 2004, căsătorindu-ne.

Când am ales titlul acestei scrieri, m-am gândit la moartea mea şi a ei. Mai concret, cum am murit minţind, în 2004.

 

(sursa foto: publika.md)