Daniel Cristea-Enache 
De multe ori m-am bătut în copilăria mea-ncheiată în 1987, dar bătăile noastre erau benigne. Cei mai mari nu îi băteau pe cei mai mici; erau cafturi pe același „palier” generaționist.
Riscul era ca în urma administrării unei corecții să apară un frate mai mare ori chiar tatăl victimei pîrîcioase. De aici concursul nostru fantasmatic: „Fratele meu e mai mare decît fratele tău și-l bate pe frac’tu.” Eram ca personajele din scrierile de tinerețe ale lui Preda, fără să știm.
Mi-am dezvoltat, prin urmare, două strategii, nu de bătaie, ci, așa zicînd, meta-conflictuale. Caftindu-mă, trebuia să pun caftul într-o perspectivă și să-i ofer un concept.
Prima strategie: să nu încep eu niciodată o bătaie. Sub nici o formă. Eu s-o încasez primul, chiar dacă doare. Dar după ce o încasam, primul, greu mai primeam al doilea pumn sau șut. Cel care mă lovise primea o sarabandă de (vorba lui Valeriu, mai tîrziu) „pumni, palme și picioare”, pînă fugea urlînd.
După ce, odată, unul a venit cu frati-su și am scăpat de ăl mare luînd-o la sănătoasa (frații mai mari aleargă mai încet, că de-aia sînt mari), mi-am rafinat a doua strategie. Cînd băiatul care mă pocnise primul dădea să scape cu fuga și cu pîra, după ce tocmai și-o luase pe cocoașă, mă făceam că alerg după el; dar, brusc, am un junghi în picior și alergatul meu devine un șchiopătat. Ah – mă văitam teatral -, ce mi-ai făcut, bă, că, uite, nu mai pot să alerg. Fir-ai al dracului să fii, cum m-ai lovit în picior?!?…
Victima devenea în tînguirea mea presărată de amenințări (M-ai lovit la picior, daaaa? Bineee…) un fel de Rambo care s-a bătut cu douăzeci de vietnamezi și un rus sadic, rănindu-i pe toți fără să-și dea seama.
Cu orgoliul satisfăcut de ce-mi făcuse, tolomacul care fugise plîngînd începea să rîdă – și ideea de a mă pîrî îi devenea caducă.
O singură dată a venit unul cu taică-său pînă la ușa noastră și au sunat ca mitocanii pînă a deschis Tata și le-a ascultat jelania. Am argumentat că fusesem în legitimă apărare, că pot aduce martori că am fost lovit eu mai întîi, apoi patru băieți și trei fete și că, oricum, de-abia mai îmi simt piciorul, fiindcă nu știu de unde a învățat luptătorul lovitura asta în picior, dar e una foarte tare. Oare face Karate?
Cei doi și-au cerut scuze pentru deranj și s-au cărat; și azi, abia azi, cînd eu însumi sînt tată mîndru de copiii lui, simt că i-am făcut fericiți, cu strategiile mele meta-conflictuale, pe băiatul bătut de mine și pe tatăl lui.
