Alex. Ștefănescu 
1876 este un an foarte productiv pentru poet, fapt surprinzător și greu de explicat: în acest an Eminescu, aflat la Iași, muncește din greu ca inspector școlar, trăiește momentul traumatizant al destituirii lui, pe nedrept, iar din iunie începe o muncă și mai istovitoare, de salahor al gazetăriei, la ziarul Curierul de Iași. Și totuși (după cum constată oricine explorează arhiva poetului) din 1876 datează numeroase poeme de mare valoare. Iar în proximitatea lor, uneori pe marginea rămasă liberă a manuscriselor, se găsesc și tot felul de improvizații, de exerciții făcute în joacă, dintr-un fel de preaplin al plăcerii de a scrie. Niciodată n-a fost − și nu va fi ‒ Eminescu mai inspirat și mai exuberant ca autor de versuri decât în 1876. Poate că prolificitatea lui reprezintă răzbunarea voioasă a unui geniu pe un mediu ostil. Sau poate că este vorba de înariparea pe care i-o dau dragostea și admirația Veronicăi Micle.
Pe una din foile pe care este așternută o primă variantă a poemului Călin (file de poveste), poem extraordinar (din punctul meu de vedere, mai valoros chiar și decât Luceafărul) s-a păstrat, de exemplu, o versificare fantezistă, intitulată În liră-mi geme și suspin-un cânt. Primele opt versuri sunt teatral-lugubre; par compuse cu scopul de a-i speria-amuza pe participanții la o petrecere:
„Prin minte-un stol de negre gânduri trec;/ Spre casa cea din patru scânduri plec” etc.
Celelalte douăsprezece versuri ‒ mult mai interesante ‒ ale improvizației, pe care le reproduc în continuare integral, sunt expresia unui răsfăț de poet, curios să afle ce se întâmplă dacă repetă de multe ori, în contexte diferite, locuțiunea adverbială încet-încet:
„Când te doresc eu cânt încet-încet;/ Plec capul la pământ încet-încet/ Şi glasul meu răsună tânguios/ Ca tristul glas de vânt încet-încet./ Şi orice vis, orice dorinţ-a mea/ Eu singur le-am înfrânt încet-încet./ Săgeata doar a crudului amor/ În suflet mi-o împlânt încet-încet/ Şi simt veninul pătrunzând adânc…/ Cu sângele-l frământ încet-încet/ Și nu-mi rămâne decât să pornesc/ Spre al meu trist mormânt încet-încet.”
Efectul repetării este neașteptat (cred că l-a surprins și pe Eminescu). Reluarea insistentă a uneia și aceleiași sintagme (în interiorul căreia există deja o reluare) provoacă o impresie nu de segmentare și nici de trenare, ci de intensitate a trăirii. Păstrată mai mult timp în raza atenției cititorului, fiecare situație își dezvăluie un dramatism secret, se consacră, pare să facă parte dintr-un ritual. Putem face o experiență: extrăgând din poem refrenul încet-încet, rămânem cu o versificare simplist-melodramatică:
„Când te doresc eu cânt;/ Plec capul la pământ/ Şi glasul meu răsună tânguios/ Ca tristul glas de vânt./ Şi orice vis, orice dorinţ-a mea/ Eu singur le-am înfrânt./ Săgeata doar a crudului amor/ În suflet mi-o împlânt/ Şi simt veninul pătrunzând adânc…/ Cu sângele-l frământ/ Și nu-mi rămâne decât să pornesc/ Spre al meu trist mormânt.”
Este o mare deosebire – în ceea ce privește reverberația afectivă în conștiința cititorilor – între „Şi orice vis, orice dorinţ-a mea/ Eu singur le-am înfrânt” și „Şi orice vis, orice dorinţ-a mea/ Eu singur le-am înfrânt încet-încet”. Sau între „Săgeata doar a crudului amor/ În suflet mi-o împlânt” și „Săgeata doar a crudului amor/ În suflet mi-o împlânt încet-încet.”
Sub ochii noștri, prin adăugarea unei locuțiuni adverbiale, proza se transformă în poezie.
Text apărut în România literară nr. 40/ 2018
