Cristina Crețu 
Venise la noi, aruncase cheia casei sale pe masă şi a zis:
– Eu, de-aicea, nu mai plec!
O chema Rada, era mătuşa tatălui meu şi naşa sa de cununie, bătrână, văduvă şi fără copii.
Tata s-a dus apoi la toate rudele din sat şi le-a spus:
– Dacă voi n-o luaţi, o iau eu, vă las pământul, dar îi dărâm casa şi iau materialele.
Mama îi purta amintiri urâte, mai ales bărbatului ei mort, Marin, om pe care nu l-a plăcut, încă de când venise s-o peţească.
Era iarna anului 1952. Mama, orfană de tată, se afla în casa surorii sale. Într-o zi, s-a oprit la poartă o sanie trasă de doi cai. Se apucase să frământe pâine şi când a văzut pe geam că vin oamenii, a luat copaia şi-a vârât-o sub pat, iar cu şorţul a vânturat orice urmă lăsată de făină.
Au intrat: naşii şi, în urmă, tata.
– Radule, nică, nu mă-ntrebi de ce venii?
– Ba te-ntreb, nea Marine, de ce să nu te-ntreb…
– Am auzit că ai o vacă de vânzare, şi a pus o ploscă de vin pe masă.
De-atunci i-a sărit mamei de la inimă, pentru vorba aia proastă, dar l-a plăcut pe tata şi lucrurile au mers mai departe. În anul următor, l-a născut pe fratele meu cel mare şi l-au botezat, cum altfel, Marin. Tata a plecat în armată. Doi ani. Naşul venea până-n ziuă, pe la patru-cinci dimineaţa, da calului să mănânce, îi da apă şi îi scria tatălui meu s-o lase pe mama că era puturoasă.
Aşa a şi vrut să facă. După ce a primit scrisoarea prin care i se cerea să plece, mama a făcut ce-a făcut şi a ajuns la Curtici, unde era tata militar. Când a văzut-o, au lămurit lucrurile şi la întoarcere a pus lacăt pe grajdul iepei. Dimineaţa, când a venit naşul, nu a mai putut să intre… Şi n-a mai venit.
Când s-a întors tata acasă, a luat o ploscă de vin şi s-a dus la ei:
– Naşule, eu am venit, uite, bem aici, dacă voi ziceţi tot aşa, s-o las, eu n-o las, de voi mă despart, dar de ea nu, ăsta ne e băutul…
Nu şi-au mai vorbit o viaţă, până a murit naşul Marin.
Naşa Rada, rămasă la noi, se trezea cu noaptea-n cap. Eu eram mică şi i-am zis:
– Parcă eşti un ghiocel, scoţi capul de sub zăpadă…
Aşa îi ziceam, Ghiocel, dar nu se supăra pe mine. Toată ziua mătura curtea casei, la păsări, era farmacie peste tot. Dacă o vedea pe mama că punea căldarea cu apă la încălzit, zicea:
– Mă lau şi eu?
Mama povestea ce oraşe văzuse, iar naşa zicea:
-Şi eu am umblat, fină, la Comoara, pe Mereanca, la Zbengheci, şi eu am umblat…
Ea vorbea despre sate şi despre câmpuri, acesta fusese universul ei.
Uneori, ofta. O întrebam:
– De ce oftezi, naşă?
– Oftez şi eu. Nu am tată, nu am mumă…
– Păi, matale ai fi vrut să trăiască şi acum? Îţi dai seama câţi ani aveau?
Omul bătrân se simte singur. Viaţa are legile ei nescrise. Ne naştem singuri şi tot singuri murim. Când sufletul se umple de tot ce înseamnă lumesc, îi vine timpul să meargă pe o treaptă superioară, luând cu el în „marea trecere” tot ceea ce a iubit. Ca o zestre de taină.
(din vol. „Temple de trei zile”, ed. Astralis, 2017)
