În anul următor am locuit într-o altă casă, aproape vecină cu prima – o parte din clădire mai există şi acum, într-o odaie simplă, cu mobilă atît de puţină (un pat, o masă, scaune) încât dădea impresia că e mai mult goală cu o unică fereastră, complet nudă, fără galerie şi perdea, cît mai rudimentară (de unde necesitatea de a o acoperi, după-amiaza, cînd bătea soarele, cu ziare, prinse în cîteva pioneze; şi tocmai datorită acestei improvizații, a ziarelor ce ţineau loc de perdea, filtrînd o anumită lumină, pe care numai ele o puteau filtra, mi-a rămas în minte acea odaie, cu mine în ea, consemnat în casă – deşi eu aş fi vrut să bat mingea, mingea de cîrpe a primei perioade postbelice, confecţionată dintr-un ciorap de damă uzat umplut cu petice – în timp ce părinţii se culcaseră, după obiceiul lor, ca să doarmă puţin, „înecat” şi pe nesimţite fascinat de apa gălbuie, uşor misterioasă a zilei de vară domolită de trecerea ei prin sita neagră a textelor de ziar pe care de plictiseală începeam să le recitesc, căutînd desigur, în primul rînd rubricile de sport, stînd în picioare în faţa geamului acoperit de semnele paginii transparente, luminoase – o lectură inedită, stranie, atrăgătoare; îmi amintesc chiar de un scor, un scor incredibil într-un meci de baraj – pe atunci mai exista „barajul” – pentru promovarea, sau rămînerea, în prima divizie: „Poli” Timişoara – „Dermata” Cluj 10-4; în încăpere nu domnea acea obscuritate estivală atît de ispititoare din camerele cu obloane sau jaluzele, dimpotrivă, în ea, oriunde în ea, vizibilitatea era perfectă; era tot ziuă şi în odaie, o frumoasă zi de vară, numai că puţin mai „stinsă”; ca şi cum ziua ar fi fost o lampă de gaz de pe vremuri şi cineva ar fi învîrtit rotiţa ce manevrează panglica fitilului, micşorînd strălucirea imensei văpăi: ce efect viabil a putut produce un biet ziar pus, în lipsă de altceva, la o fereastră fără perdea!); pentru ca apoi, doi ani la rînd, să locuim la „vila Rusu”, o construcţie de lemn cu două etaje şi mansardă, de mult dispărută, în care noi ocupam camera centrală, cu balcon, de la nu mai ştiu care etaj (deasupra noastră, în orice caz, a stat într-un an familia P. cu al cărei băiat, Sorin, eram prieten; urcînd într-o dimineaţă deloc matinală – era, cred, pe la 10 – în camera lor, l-am găsit pe Sorin încăpăţînîndu-se să „doarmă” încovrigat pe salteaua goală; ca să-l „convingă” să se scoale, sora lui mai mare – de o vîrstă cu sora mea – îi confiscase, pe rînd, plapuma, perna, cearceaful; Sorin însă nu ceda, persevera în lenea lui somnoroasă, acum, desigur, doar simulată. Foarte aproape de „vila Rusu” (lîngă care, într-o căsuţă, locuia – îl şi văzusem o dată, privindu-l cu un amestec de curiozitate şi teamă – un bătrîn, bătrînul Rusu, centenar, în vîrstă pe atunci, deci prin 1947-1948, de 105 ani) se afla pădurea, la poalele căreia, pe o pantă acoperită cu un strat de muşchi gros, neînchipuit de moale, ne-am construit într-o zi, Sorin şi cu mine, împreună cu surorile noastre (ce se certau destul de des între ele, mie revenindu-mi în chip constant sarcina să le împac, pentru că nu suportam tensiunea stărilor conflictuale, pentru că mă jenam să le văd „supărate” – în astfel de momente mă simţeam, nu ştiu de ce, aproape „ruşinat”) o colibă din crengi de brad în care am „locuit” şi care, deşi opera mîinilor noastre, ne-a impresionat atît de mult (imaginea ei mi s-a conservat pînă azi în memorie însoţită de un sentiment de stranie gravitate), încît am hotărît s-o transformăm într-un „templu”, aducînd în ea o iconiţă şi nişte lumînări. O mini-colibă, un dîmb care mai există şi astăzi (ca un mormînt preistoric al copilăriei mele) şi pe care l-am urcat şi l-am coborît în fugă de nenumărate ori (parcă nici n-am făcut altceva în acei ani la Sîngeorz decît să urc şi să cobor acel dîmb; îl mai simt încă şi acum sub picioare, îl mai văd şi mă văd, alergînd, deopotrivă la deal şi la vale) lega „vila Rusu” de casa viitoarelor noastre gazde de cîteva decenii, „lelea Saveta şi badea Emil”, la care a locuit mai întîi familia P. Ne jucam însă şi în grădina din faţa vilei, uneori pînă seara tîrziu. O dată ne-a prins aproape ora 9 (bătrîna oră 9 de pe vremuri, cînd „ora de vară” nu fusese încă inventată) jucîndu-ne; şi totuşi, spre mirarea şi bucuria noastră, în ciuda orei înaintate, afară mai era lumină, ziua refuza parcă să moară: puteam continua deci să ne mai jucăm, şi am făcut-o, dezlănţuindu-ne şi mai tare, cu un fel de entuziasm disperat, pentru a profita de ultimele minute „libere”. Cum era însă posibilă o asemenea extensie fără precedent, aproape pe măsura poftei noastre de joacă, a intervalului de lumină, chiar în plină vară fiind? Am rămas cu impresia că în acea seară s-a petrecut un fenomen neobişnuit, nefiresc, miraculos. A fost în orice caz cea mai lungă zi a copilăriei mele. Îmi amintesc cum Sorin, deja maestru în această artă atît de admirată de copii, mă învăţa să fluier, şi cît de slab elev eram în pofida încurajărilor sale binevoitoare. Mă simţeam ca în faţa unei prăpăstii peste care ştiam că nu voi putea trece şi pe care o adîncea şi mai mult dezinvoltura cu care profesorul meu fluiera (destul de fals totuşi) La Marseillaise. Fabricam din dovleci scobiţi cu dibăcie (evident, nu de mine) pînă ce nu mai rămîneau din ei decît pereţii în care străpungeam, cu un cuţit, orificii pentru ochi, nas, gură, introducînd înăuntru lumînări, acele felinare-măşti, atât de pitoreşti, nelipsite din copilăria fiecăruia, acele capete de groază pe care le plimbam, după ce se lăsa întunericul şi aprindeam lumînările din cavităţi, de colo-colo, prin întreaga vilă, ca să băgăm frica în alţii şi, nu în ultimul rînd, în noi.
Valeriu Cristea 07.09.2024
Cea mai lungă zi a copilăriei mele
