Ramona MüllerRamona Müller
02.11.2018

Sus e cerul!

„Viaţa este darul Lui Dumnezeu pentru noi. Modul în care o trăim este darul pe care noi îl facem Lui Dumnezeu.” – Michelangelo Buonarroti

La 1 noiembrie 1512, cu ocazia sărbătoririi Zilei Tuturor Sfinţilor, în calendarul catolic, Capela Sixtină „cea mai mare dintre toate bisericile creştinătăţii” îşi dezvelea privitorilor frescele tavanului pictat în întregime cu scene biblice şi simbolice de către marele artist al Renaşterii, Michelangelo Buonarroti. Acesta a cerut, atunci când a acceptat să picteze Capela Sixtină, ca scenele Vechiului Testament să fie executate după vrerea lui, iar Papa Iulius al II-lea a acceptat. Michelangelo, după îndelungi ezitări, semnează contractul pentru a picta plafonul Capelei Sixtine, cu toate că în acel timp lucra la sculpturile mormântului papal, pe care Iulius şi-l dorea cel mai impozant din lume.

În 1510, suveranul pontif, care efectua destul de des vizite de verificare a stadiului lucrării, îi cere sculptorului să demonteze eşafodajul, pentru a putea avea o mai bună vizibilitate asupra operei şi picturilor în ansamblu. Este foarte mulţumit de rezultate, dar Michelangelo are probleme financiare în reinstalarea eşafodajului care costa destul de mult. El va trebui să plece după Iulius, aflat în război, pentru a face rost de bani şi a putea continua lucrările începute. În februarie 1511, se reapucă de lucru cu ardoarea caracteristică şi fără a mai apela la cartonaşele ajutătoare pentru conturul personajelor.

După patru ani de muncă asiduă, tavanul Capelei Sixtine înfăţişa nouă scene din Facerea Lumii, începând de la separarea luminii de întuneric până la jertfa şi potopul lui Noe. Chiar dacă pictura nu era specialitatea sa, lucrând în condiţii destul destul de grele, cel care se declara sculptor a reuşit să creeze o capodoperă nemuritoare. Geniul renascentist a oferit încă o dată dovada talentului şi ingeniozităţii marelui artist, astfel încât Rafael, unul dintre pictorii remarcabili ai vremii, şi-a şters una dintre fresce. Ulterior, a refăcut-o, dezvoltând-o, pentru a putea fi oarecum pe aceeaşi scară valorică cu cea a lui Michelangelo.

Având din partea papei deplină libertate de exprimare în arta sa, Panoul Creaţiei a fost conceput într-o singură zi, pictând cu mâna liberă (fără şabloane ajutătoare), fapt ce demonstrează pasiunea şi nerăbdarea lui Michelangelo de a termina lucrarea.

Sus e cerul! Asta ar fi trebuit să picteze Michelangelo. Deasupra e Dumnezeu! Asta a pictat Buonarroti! Pe Dumnezeu îl găseşti de fiecare dată când respiri, când păşeşti, când te plimbi, când gândeşti, când te mişti şi când zâmbeşti. Jos e omul! Eşti tu, sunt eu, suntem noi, oamenii clădiţi după asemănarea şi chipul lui Dumnezeu. Când simţi că în tine se adună bucuria de a trăi, nu contează cum o trăieşti, fie că joci şeptică sau te apuci ca Michelangelo să pictezi tavanul Capelei Sixtine, important este să o manifeşti. În ambele cazuri, divinul capătă formă materială. Fiecare avem un dram sau mai mult de dumnezeire în noi. Michelangelo a ales să-şi modeleze trăirile prin creaţie şi artă. Universul copleşitor pe care ni l-a lăsat moştenire, supravieţuieşte de peste o jumătate de mileniu.

Capela Sixtină este biserica oamenilor înzestraţi de Dumneze cu cele cinci simţuri şi împreună cu realitatea divină, cu cel de-al şaselea simţ, al geniului creator. Pentru că, în final, curajul de a fi ne este amprentat în semnătura destinului. În puterea FIINŢEI (umane şi divine) constă adevărata noastră plenitudine. Câtă dumnezeire poţi absorbi în viaţa ta?

 

(sursa foto: e-communio.ro)