Azi am căutat simplitatea.
Am plecat fără țintă țintă spre sudul insulei, trecând prin localități mici, sărăcăcioase, prăfuite, pline de plantații de vii pitice, cu frunză dată în ruginiu.
Dacă nu ar fi fost terasele săpate trudnic și migălos în pieptul muntelui, și dacă nu m-ar fi izbit aerul sărat al mării, aș fi zis că mă plimb printr-un Drăgășani interminabil, dar cu vii mai firave, chinuite de vântul năuc venit dinspre larg.
Am mers mult, mult, cu toate geamurile coborâte și cu viteză de melc, doar adulmecând briza. Ținând ochii întredeschiși, îmi amintesc cerul acela vișiniu străduindu-se să îmi încapă sub pleoape și lumina aceea mierie, traversată de fâșii sărate. Ne-am oprit, știu, pe o plajă cu nisip negru, despre care toată lumea spune că ar fi o mândrie a insulei. Nu mi-a plăcut. Nisipul negru, deși închide în el istoria vulcanului care a dăltuit acest loc, are aspectul unei halde de cărbune, iar marea, filtrată aici de negrul pietrelor, e înspăimântătoare ca un mort drag pe care ai vrea, dar nu mai cutezi și nu mai poți să îl îmbrățișezi.
Lângă plaja mahmură, o stațiune pustie, aproape tristă, în care doar câțiva muncitori, moțăiți și fără chef, spălau umbrelele de pe terase de praful mult, nisipos, încleiat, și de amintirile verii trecute. Nimeni, chiar nimeni pe stradă, doar noi și un soare amorțit printre tufele de mușcate înalte cât statul de om.
Am dat muzica la maxim în mașină și am pornit mai departe. Muzică grecească, desigur. Și ne-a înghițit cu totul acea beție.
Am oprit curând într-o plantație de pepeni verzi, unde sătenii lăsaseră neculeși, în vrejurile uscate, lubenițe mici cât pumnul de copil. Am luat câteva, am spart una cu o piatră și am mâncat-o lângă un cactus plin de fructe coapte, în susul unui drum de țară, cu pământ bătătorit. Am simțit cum mă întorc în copilărie, în vremea când furam dude și porumb de la te miri cine. A trebuit să vin în Santorini ca să găsesc senzația aceleiași ghidușe liniști.
Am încheiat ziua într-un sat îndepărtat, habar n-am cum îi spune, în taverna Dimitris, străjuind un mic port feeric peste care tocmai se revărsa lumina sângerie a amurgului.
Am mâncat pește, căci nu te poți uita la mare mâncând altceva. Am mângâiat, cum altfel?, o pisică apărută din senin la picioarele mele. Am băut vin local, licoros, halucinant de tare, de culoarea soarelui care tocmai se stingea în valuri, și, dintr-o dată, peste liniștea portului a răsunat din nou o muzică grecească veche, sentimentală, aproape patetică, dulce ca o baclava inundată în miere, ucigător de romantică. Nici nu știu de unde răzbătea, dar totul a devenit dintr-o dată imposibil de frumos, căci eram numai noi doi în toată taverna aia, în tot satul, cred, și lângă noi, freamătul mării, și lumina aia suavă, și doar două finlandeze aproape bete, fredonând cu capul dat pe spate și cu ochii închiși, îndrăgostite, cred, de ospătarul nostru frumos, trăsnind de virilitate mediteraneană… Și mai erau bărcile pescarilor unduindu-se în resturile unui soare murind impecabil de glorios, ca un zeu antic, peste o zi de pace simplă, cum numai acasă mai poți găsi. Așa a fost a doua noastră zi în Santorini.