Calvariae locus (continuarea)

– Ce-i cu semnul ăsta urât la sprânceană?

– Ei, eram  mică și mă urcasem într-un cais foarte înalt din curtea casei, stăteam cu orele pe crăcile lui, mâncam și caise dar mai ales priveam în jur. Într-o zi m-a strigat mama disperată, probabil că nu mă mai văzuse de ceva timp, deși eu o supravegheasem multă vreme fără să știe de sus din cais; și ca să-i scurtez calvarul pur și simplu mi-am dat drumul din copac. Dacă aș fi coborât pe tulpina copacului mi-ar fi luat mai mult, atunci m-am zgâriat la sprânceană. Semnul ăsta îmi amintește de caisele foarte coapte pe care le adunam cu mâna și de mama.

 Top of Form

Leziunile tisulare schimbă. Scriitorul construiește un echivalent al lui sub alt chip și sub alte fapte, în fiecare personaj e măcar o picătură din sângele lui. La fel ca un actor este de succes și un scriitor dă lovitura sau nu, ori merge pe covorul roșu la Oscar ori este mort. Actorul prestează din mâini, din picioare, din ochi, din buze, vorbește, strigă, plânge, râde, își pune corpul la bătaie, corpul care e supus metamorfozării într-un personaj și acest lucru e cât se poate de dureros. Și totuși e o asemănare între actor și scriitor….

Trebuie să învingi tot, altfel totul te înghite. Curentul spulberă tot și asta depinde cât de bine suporți zvârcolirea spasmelor din tine. Eu nu suport, nu pot extrage niciun personaj din mine, rămân pe loc în crusta mea.

E ca și cum aș lua iubitul pe terasa de la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt și i-aș spune: Uite ce frumos! Lumea…lumea e a noastră. Și noi să avem în față orașul plin de lumini în toată imensitatea lui. Așa văd scrisul, trebuie să ai perspectiva întregului, limpezimea tuturor străzilor, să vezi toate indicatoarele, dacă se poate în timp util, pe când eu, eu nu pot face asta. Pentru mine scrisul e scara de incendiu, știu că e acolo pregătit să salveze. Uneori fac exerciții, simulări, și ca în fabula lui Esop, când va fi adevăratul incendiu nu voi mai crede și voi rămâne la masa de scris luând foc. Frumusețea este în această păcăleală.

Când eram mică am mers cu familia în pădure, era primăvară. Eu cu soră-mea culegeam flori, mama se ținea după noi și tata ne făcea tot felul de șicane, ne spune mereu: Uite șarpele, uite șarpele! Prima oară ne-am speriat, apoi râdeam de gluma lui, într-un final chiar a apărut un șarpe pe care tata l-a luat pe-o creangă și l-a ridicat în sus vrând să-l îndepărteze de noi și striga: Șarpele, șarpele! Și noi ne vedeam de treabă. Dacă nu aș fi apucat să arunc o privire în glumă spre el nu aș fi crezut că ar fi avut vreodată un șarpe pe creangă.

Sunt atâția oameni care exersează zilnic, piatră de piatră și nu iese fum, atâția oameni îndurerați care au încredere în aceste scări de incendiu și urmăresc același vis. Visul acesta nu se împarte cu nimeni, e numai al meu și pentru asta trebuie să fiu singură la masă.

Singurătatea e o sabie ascuțită greu de mânuit.

Și astăzi sunt în același colaps, fără nicio forță să împart, însă șuvoiul mă ia cu el până mă dă afară  din mine și chiar mă alungă de pe foaie. Cred că nu mă pot îndepărta atât de mult de mine, frica autodivizării îmi creează un disconfort sau poate frica de a nu avea ceva în comun cu alți oameni, pentru că și eu la rândul meu citesc autori în care mă regăsesc, mă revăd în cuvintele și gesturile lor.

A împărtăși este un act pe care nu mi-l pot explica, sunt milioane de oameni care fac asta zi de zi. Această nevoie de a spune și altora ce-ți trece prin cap este exact ca o părăsire.

Mă despart de ce-mi aparține dând și altora povara, este până la urmă ușurare.

Cu cât spun și vorbesc mai mult cu atât mă împuținez de griji, de idei, e ca și cum dau drumul la baraj. Sunt momente când nu mai pot ține în mine apa murdară. Sau sunt momente când merg pe stradă și văd ceva frumos, mă opresc preț de câteva clipe și aș dori să spun cuiva. Frumosul simt să-l împart, acele fracțiuni de secundă sunt slabiciuni ale ființei altruiste, imediat mă duce gândul la mama sau la cineva pe care-l cunosc foarte bine și știu că s-ar fi bucurat alături de mine. Momente de grație, aș spune, de altfel, la îndemâna tuturor. Pe mine mă bucură un cațel, pe altul nu, pentru că a fost mușcat odată, și dimpotrivă, are aversiune.

 Mizeria de gânduri care trece din corpul meu pe foaia albă este precum viitura. Sunt lucruri clare, palpabile, care au existat, există, oameni, neoameni, sunt lucruri murdare, fapte, închipuiri infecte, unele îmi apațin, altele au fost aduse de apă. În mine sunt copaci smulși, sticle sparte, potcoave, hoituri, toate astea intră în albul imaculat, se absoarbe.

Trăiesc pe pagină ca și cum aș trăi într-o casă dărâmată, plouă pe alocuri și este frig, trebuie zi de zi să pun cărămzi, unele noi, altele salvate din ziua de ieri. Zi de zi ceva mă îndeamnă să refac adăpostul. Dacă mă plimb prin cameră nu pot să nu observ dezastrul, mâlul care trebuie scos, și mă așez la masa de scris.

Mă așez la masa de scris dintr-un hazard natural, cum ar fi dezghețul. Vine de la sine, într-o zi însorită când nu mă mai aștept și mă ia prin surprindere. Câți dintre noi nu a fugit cu creionul sau cu pixul prin casă negăsind o foaie la îndemână? Probabil că mulți, și mulți știu cum să facă dig, cum să oprească și pentru ziua de mâine o idee de pus pe masă la disecat. Digul se poate controla, îi pot da drumul în mod voit, viitura este altceva. Tocmai de ea îmi e frică.

Da, scrisul  mă pune la adăpost, mă ferește de obscuritate oferindu-mi o lumină aparte.

Exact ca acel adăpost din cais când lumina apărută printre crengile copacilor mă orbea preț câteva secunde.

Închizi ochii și-ți dai drumul.

Sursa foto: candycot.com