Stelian Țurlea 
În absența tatălui – 3
Mă îmbrăcasem frumos, mama îmi călcase pantalonii lungi,
te tai în dunga lor, glumea,
îmi trecusem de câteva ori temător mâna peste dungă, nu m-am tăiat defel, dar parcă simţisem un fior electric, îmi înnodase o cravată maro îngustă şi scurtă, croită dintr-o curea de piele, cămaşa era albă, spre deosebire de a fratelui meu, în pătrăţele mici albăstrii, şi ne plictiseam aşteptând momentul plecării, care se tot amâna, nu ştiu ce rudă nu venise,
mă duc afară să mă joc, am spus,
mama s-a uitat lung la mine,
ai grijă să nu te murdăreşti,
mă duc şi eu cu el, a strigat fratele meu mai mic,
tu rămâi în casă,
ba mă duc, ba mă duc şi eu şi s-a luat după mine.
N-aveam ce face în curte, pe deasupra mă mai şi enerva frate-miu, unde mă întorceam, era în spatele meu, oriunde scotoceam, îşi băga şi el nasul, zicea că numai aşa învaţă, dacă stă lângă mine şi face ce fac şi eu, dar acum nici măcar n-avea ce să înveţe, pentru că nu făceam nimic, aşa că am ieşit pe stradă, pe maidanul din apropiere se strânsese gaşca mea, trei băieţi cam de-o seamă, fuseserăm mai mulţi, dar doi se mutaseră de curând în alt cartier, iar Sandu murise chiar în toamna aceea, se zgâriase la picior într-un cui ruginit şi făcuse tetanos, Doamne, ce frică ne-a mai fost atunci. Învăţam la şcoli diferite, aşa că nu era nicio plictiseală când ne vedeam, chiar dacă nu băteam mingea, aveam ce povesti şi scorneam tot felul de jocuri, alteori doar stăteam într-un loc, trăncănind şi dând la răstimpuri cu piciorul în smocurile de iarbă, mai nimeream şi câte-o piatră, aşa ni se desprindeau pingelele, tot la două luni duceam pantofii la cizmar, calcă şi tu mai atent, mamă, dar n-am fi spus nici bătuţi care-i cauza. Asta făceam şi atunci, unul dintre noi văzuse cu părinţii un film, ne povestea ce plictiseală fusese, o fată pe care n-o lasă ai ei să se mărite cu cine vrea şi izbucneşte războiul şi ea lucrează la un strung, în timp ce el moare pe front şi ea întâlneşte alt băiat, aiureli, câteva pupături, astea mai treacă-meargă, în rest nu ţinea minte să mai fi fost ceva, şi atunci a apărut la colţul străzii Gore şi după el se târau cei doi bătăuşi cu minte puţină pe care-i prezintă peste tot drept pajii lui şi ne-a fost clar c-o să urmeze un scandal.
Oriunde apuca să se ducă, Gore nu se ţinea decât de distrus, dar nu prea aveai cum să i te împotriveşti, umbla mereu cu nişte chei prinse pe degete şi când lovea nu te mai ridicai, mai avea şi-un briceag cu o lamă cât palma de lungă de care era bine să te fereşti dacă nu voiai să ajungi spintecat la spital, şi cât era ziua de mare nu făcea decât să bată străzile, era înscris la o şcoală, dar sunt sigur că în catalog în dreptul numelui lui nu erau decât grămezi de absenţe, repeta an după an, ditamai măgădăul de aproape cinşpe ani şi era cu mult în urma noastră cu clasa, nu-l dădeau profesorii afară din milă pentru tăică-su care se-ntorsese diliu de pe front, târa un picior şi mergea cu o cârjă, se dilise şi mai rău la stabilizare, când pe sacii cu bani cu care spera să-şi cumpere o casă a primit de nu-i ajungea nici pentru o stofă englezească, oricum asta nu se dădea decât pe puncte, trăia acuma din pensie şi din ce mai primea ca paznic la câte-o fabrică, dar voia să-şi vadă fiul şcolit, obişnuia să-l snopească în bătaie când afla că nu se duce la şcoală, odată l-a snopit atât de rău cu cârja că a zăcut vreo săptămână în spital, are şi acum nişte cicatrici hidoase în dreptul unei urechi, după asta Gore a lipsit cum s-ar spune pe bune şi a tot continuat s-o facă, dar se ferea de tac-su, care de obicei nu-l găsea, de furie că nu dădea de el bătrânul intra în prima cârciumă şi se făcea pulbere şi după aia de multe ori se lua la bătaie cu te miri cine sau spărgea ce era prin jur şi-ajungea la pârnaie pentru câteva luni, unde era şi-acuma, lumea zicea că judecătorii ştiau că făcuse ceva în război şi nu-l ardeau prea tare.
(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)
