„Navetist” la 13 ani

Ieri am făcut un drum mai lung, pe jos: de la Uniunea Scriitorilor (pe Calea Victoriei) pînă acasă (lîngă Piața Gorjului), în Militari. Cînd mergi mult pe jos ai timp să te gîndești la toate cele – și bineînțeles că mi-am amintit de sfîrșitul clasei a VII-a, cînd am devenit „navetist” la 13 ani.
Tata a murit în aprilie 1987, iar eu, înfiat de Nașa și Valeriu, m-am mutat din Militari într-un cartier aflat la capătul celălalt al orașului, Balta Albă. Apartamentul copilăriei mele a rămas gol, fiindcă și Fratele mai mare, care avea atunci 16 ani, a venit cu mine în noua noastră casă: tot un apartament de bloc, tot cu patru camere.
Din aprilie pînă în iunie 1987, cînd am terminat clasa a VII-a, am făcut deci „naveta” din Balta Albă în Militari, dus-întors, în fiecare zi de școală.
Drumul era „epic”: întîi mergeam zece minute pe jos pînă la stația Ozana; de acolo luam un tramvai pînă la stația de metrou Sălăjan; de la Sălăjan luam metroul pînă la Eroilor; de la Eroilor, via Piața Unirii, pînă la stația Păcii; de la Păcii mergeam 15 minute pînă la școală. Cînd se terminau orele, pe-nserat, o luam invers spre casă. Și tot așa.
De atunci nu mai mi-e frică de cîini, fiindcă am învățat să „socializez” cu ei, după ce unul mă mușcase cu ani în urmă și făcusem cam multe injecții în burtă. Cîinilor trebuie să le vorbești; dar nu încerca să-i mîngîi, dacă vrei să nu fii mușcat. Stai nițel de vorbă cu ei, în timp ce te latră de mama focului; și vezi-ți de drumul tău.
Drumul meu era atît de lung, încît mă plictiseam, fiind de unul singur, și fredonam niște cîntece. Ne înnebunise Stevie Wonder cu “I Just Called to Say I Love You”, lansat în 1984. În 1987 încă le făceam, noi băieții, dedicații fetelor cu el. Mă revăd mergînd pe străzile pustii dinspre stația Păcii, cu ghiozdanul și cravata de pionier băgată-n el; și lălăind: “And I mean it from the bottom of my heart”. Cînd terminam a doua oară cîntecul, ajungeam deja la bulevard și apoi mă apropiam, în aproape-bezna ceaușistă a primăverii lui 1987, de stația de metrou Păcii, care părea că strălucește.
Orfan de mamă, acum și de tată, mergeam totuși vesel și fără cea mai mică grijă, prin întuneric și lumină, spre căminul oamenilor minunați care mă făcuseră fiul lor.
Copilăria mea se încheiase.

(sursa foto: b365.ro)