Andreea NanuÎn copilărie, una dintre cele mai extraordinare întâlniri a fost aceea cu iarna. De la o vârstă la alta am cunoscut mai multe chipuri ale acestui anotimp: iarna zăpezilor, cu jocurile ei îndelung așteptate, cu bradul împodobit și colinda de Ajun; iarna lecturilor, iarna muzicii, iarna călătoriilor. Mă întorc însă mereu la iernile copilăriei, în special la anoTimpul acela care, așa cum frumos spune pictorul Ștefan Câlția, mă ajunge din urmă coborând parcă din „iarna mai multor ierni”. De data aceasta nu mai e iarna jocurilor năzdrăvane, a baricadelor din zăpadă și a săniușului, nici măcar a delectărilor contemplative descoperite în tăcerile ei vătuite, ci însăși esența iernii, nostalgică și diafană, de poezie… Și ce anume face ca o întâlnire să se eternizeze, devenind Poezie? Am găsit un răspuns în poemul lui Lucian Blaga, „Alchimie” : „Ce se preschimbă-n poezie?… Numai lucrurile care s-au stins, trecând în amintire… Numai plecarea și-ntoarcerea”. Vă invit să descoperiți „Grădină în iarnă” într-o alchimie a imaginilor, a sunetelor și, mai ales, a ființelor dragi care, deși au plecat demult, se întorc să-mi ningă sufletul de dincolo de catapeteasma iernii.
***
Toată noaptea ninsese cu fulgi mari şi lăptoşi. Se aşternuse o zăpadă straşnică, numai bună pentru săniuş. Am fost făcută pachet şi pusă de tata în sanie, ca să mergem la Anica. Până la casa bunicilor se întindea un deşert de zăpadă încă neatinsă. Totul era alb, reperele mele vizuale obișnuite fuseseră spulberate de pe fața pământului. Pe şosea trecea rar câte o maşină. Vedeam casele de o parte şi de alta a drumului şi până departe peste vale, sub câte o căciulă pufoasă, ca nişte pleoape căzute într-un somn greu. Apa Oituzului era îngheţată bocnă. Numai pe alocuri rămăsese câte o bulboacă prin care apa năvălea, ca printr-un gâtlej însetat, aşa cum obişnuia să bea ţuică nenea Neculai.
În curte la Anica veselia era în toi. Viscolul se aşezase peste ţarcul oilor şi mieii, abia fătați, se lipeau de mamele lor, cu boturile aburinde. Am fost despachetată din săniuţă şi aruncată direct în ţarc, în contact cu acea natură paşnică şi cu dor de zbenguială. Mieii se ridicau pe picioruşele de dinapoi, după care se înfigeau şi pe cele din faţă, unul câte unul. Lâna de pe ei era încă umedă şi mirosea a seu. Nu ştiam atunci ce e aia seu, dar era alunecos şi moale. Oile se uitau placide, numai cu coada ochiului, la ce făceam eu prin ţarc. Câte un miel mai zdravăn se repezea să sugă. Trăgea cu sete, scuturând din codiţă. Mi s-a făcut sete şi mie şi pentru că nu puteam să sug direct de la oaie am fost transportată în chiler, limanul nostru de căldură şi ocrotire.
Andreea Nanu, La patinaj (ulei pe pânză)
…Când înghețau bocnă apele Oituzului, mergeam cu tata „la patinaj”.
Patul era plin cu nişte ghemotoace care mişcau şi scheunau slab. I-am recunoscut după miros. Erau, se pare, mieluţi ieşiţi mai înainte de vreme. Aşa îmi imaginam că voi fi arătat şi eu, născută la şapte luni. Acum eram pusă în rând cu cei de un rang cu mine, şi ca statură şi ca importanţă… şi ca putere de înţelegere a lumii. Am primit misiunea de a hrăni mieluţii cu un biberon improvizat dintr-o sticlă de „frucola” în vârful căreia fusese fixată o suzetă, nițel roasă într-o parte. Mieluţul sugea cu gogâlţuri din sticlă şi îi curgeau dâre de lapte peste tot. Aveam şi eu o sticlă a mea din care beam cu sete. Uneori, Anica le mai încurca între ele. Oricum, mă gândeam cu milă la biata oaie care mai trebuise să hrănească, în acea dimineaţă încă un miel. Pe mine…
În casă se mai găseau şi alte vieţuitoare, la fel de mici şi în imposibilitatea de a se hrăni singure. De sub firidă se auzeau croncăniturile unor pui îngrămădiţi sub o găină care-şi căuta locul în ligheanul verde, plin cu paie. Din rola de deasupra se vedeau boturile cenuşii ale cizmuliţelor mele puse la uscat. Şosetele de lână, la fel. Anica împletea de zor lângă mine cu patru andrele deodată. Nici un ochi nu se pierdea. Ea însăşi era toată numai ochi, așa cum stăteau heruvimii de strajă pe catapeteasma bisericii din sat. Un ciorăpel era gata. Nu mai rămăsese destul fir şi pentru celălalt. Lângă sobă stătea rezemată o furcă încărcată cu lână de oaie, atârnând greu ca un uger. Mă gândeam că furca aceea ar trebui mulsă mai repede, să nu cadă lapte pe jos… sau poate era chiar vată de zahăr… din aceea din care mâncam numai dacă ajungeam vara la mare.
Anica îmi dădu să ţin furca şi am văzut că era foarte pufoasă. O smotoceam neînțelegând cum aveau să iasă fire din ea. Bunica înşfăcă între degete un fus ornat cu două cerculeţe verzi şi altul roşu la mijloc. Se învârtea repede, ca un curcubeu, depănând fire albe şi aspre. Focul trosnea în gura sobei, mestecând de zor la coceni. Cocenii de porumb pe care tataia Neculai îi dezghiocase toamna pe prispă. Acum se aşezase pe un scăunel şi desfăcea nuci. Se făcuseră nişte nuci aşa de mari, ziceai că-s nişte ochi bulbucaţi şi miezul era „prima-ntâia”. Aşa a spus omul care a venit ieri să cumpere două găleţi.
Anica stătea la gura sobei, mulgând la caier şi sforăind din degete, ca un ceasornic uitat de vreme. Eu eram priponită la căldură, între miei şi perne. Aveam loc din belşug pentru toţi. Anica mai venea şi ne mai ştergea pe la gură, cu aceeaşi cârpă şi nu eram întotdeauna prima la rând, ci în funcţie de gravitatea cazurilor. La vreme de nevoie, oliţa solicitată era pusă cu gura în jos direct pe plită ca să se încălzească. O ţinea Anica acolo până când începea să se topească buza din plastic alb, în aşa fel încât trebuia de fiecare dată să-mi găsesc echilibrul, ca într-o depresiune, în relieful mereu schimbător al recipientului. Oliţa era pusă între perne până când se ajungea la forma unui tron pe care toţi regii l-ar fi invidiat. Mieii puteau să facă direct pe ei. Anica depăna caierul şi amintirile ei din copilărie, păţaniile cu vecinii. Eu şi tataia Neculai, la fel de însetaţi de comentariile savuroase, ştiam că acum e momentul să o tragem de limbă pe Anica, a cărei gură făcută pentru poveşti o lua mereu înaintea reperelor de timp şi de spaţiu. Povestea la fel cum scria. Fără punct şi virgulă. Totul curgea din buzele ei ca o apă veşnică. Vorbea şi rămânea în urma gândului, după care însă fugea repede ajutându-se de onomatopee: „văleeeu, racuţan de mamă-sa”….. „Racuţan” trebuie să fi fost un om cu gâtlejul lung, cu un retevei de bătut fasolea și care, vezi bine, o fugărea pe mama cuiva…. Neculai asculta şi rânjea. Eu mă luam după el. Îi ţineam hangul şi o aţâţam amândoi pe babă până când se încingea rău de tot la poveste. Uneori se prindea şi atunci sărea ca un arc întors prea tare „Da ci vrei, bre Neculai?….” Eu aşteptam cu sufletul la gură. Se oprise taman în mijlocul poveştii. „Spune mamaie, spuneee” „Da răbdare, răbdare aiii?” „Răbdare” era ceva magic şi pesemne greu de dobândit. Dacă o aveai, povestea nu se sfârşea niciodată. Răbdarea era ca un fel de vaselină cu care eu aveam să ung nervii obosiţi ai Anicăi, a cărei atenție rămânea împărţită între multele perechi de ochi şi urechi pe care trebuia să le aibă ca să ne poarte de grijă la toţi. Bunica se linişteşte. Neculai tace că e şi el curios ca mine, să vadă pe unde anume a sărit în grădină alde Purcel şi ce-a mai făcut Iuda cu pământu’… Iuda avea pământ în Goidan. Eu ştiam că personajul biblic cu același nume murise cam demult. O fi fost vreo rudă de-a lui… Goidan, Todoscani, Hotar, Ţugudău … Geografia universului meu imaginar era cât se poate de complexă. Toate numele pe care le auzeam erau în realitate culmi de dealuri, dar eu le vedeam ca pe nişte cocoaşe ataşate spinărilor celor pe care Anica îi invoca setos şi amarnic. Adică „Goidan” era cocoaşa lui „Iuda” care se înălţa înfricoşător cam cât hornul pufăitor al chilerului în care eram toţi refugiaţi, aşa cum se ridica vara din trifoi paznicul de la CAP şi ne fugărea prin câmpul de lucernă până ne ieşea sufletul.
…Visam deja, adâncită în puful pernelor şi mieii care mă flancau din toate părţile. Băusem lapte de uscasem sărmana oaie. Acum stăteam cu burţile în sus, care se ridicau uşor şi coborau liniştit, ca procovăţul pe care preotul îl leagănă în altar, deasupra Darurilor.
Totul era, cu adevărat, un Dar. O mare Taină.
(fragment din Cartea cuvintelor chivot)
Andreea Nanu, Case în iarnă (ulei pe pânză)
Satul meu, Bogdănești, în iarnă…
