O felie de viaţă

Îi murise bărbatul de tânăr, după ce îl prinsese o ploaie rece pe câmp. Marin zăcuse pe patul de paie două săptămâni înfofolit în aşternuturi, delirând.
Când o luase, o luase că era frumoasă şi o iertase că fusese cu burta la gură, cu altul. Satul nu putea decât să râdă, ei îşi uniseră sărăciile. Flăcăii îi ziceau:
– Bă, nici nu înţeleseşi bine ce-nseamnă să ai muiere, că-ţi şi căzu pe buruian!
Ilinca a născut o fată care n-a trăit decât câteva săptămâni,de parcă fusese un rod blestemat. După un an, a mai născut un băiat. Era măricel când murise Marin, avea vreo şapte ani. Ilinca l-a pus pe-un cal şi l-a trimis să-i anunţe rudele, la Letcă. A străbătut copilul câmpuri întregi, le-a spus, dar acestea nu l-au crezut, văzându-l că se oprise să joace ţurca în praful de pe drum cu alţi copii. Şi n-au venit la înmormântare.
Sărăcia îşi ascuţea dinţii din ce în ce mai tare. Au trecut ani peste Ilinca şi i-au măcinat frumuseţea ca nişte mori cu apă rece, tăcute şi viclene. Cuiva i s-a făcut milă de ea şi i-a unit amarul cu un bărbat de peste două sate, mai vârstnic şi cu patru copii. Lumea a început să-i zică Pifanca, după bărbatul nou, care făcuse armata la pifani. Băiatul ei n-a putut să trăiască în noua casă, nu s-a acomodat cu acei copii străini şi s-a întors în casa părintească, iar un unchi, care îi era şi vecin, l-a dus la un om din sat şi l-a băgat slugă la oi. La fiece sfârşit de săptămână, Ilinca venea să-i aducă schimburi de îmbrăcat şi mâncare.
Împlinise nouăsprezece ani. Era iubit de toţi flăcăii din sat, le cânta la fluier la horă şi nimeni nu se atingea de el.
Într-o zi s-a trezit cu unul la uşă:
– Hai noroc, Mitică!
– Să trăieşti, Gheorghe!
– Am auzit că ai grâu de vânzare.
– De unde, suflete, să am, nu vezi că abia am ce mânca?
– Nu, mă, nu pentru grâu am venit eu, am o fată pentru tine. Are pământ, materiale de casă şi o maşină de cusut Singer. E sor’mea, mă. Când mergeam în Rahova, la piaţă, cu făină, m-am împrietenit cu unul. A venit la noi în sat, l-am dus la horă, i-am arătat fetele mai înstărite, dar el pusese ochii pe sor’mea. N-a dat-o mama, nu cerea decât maşina de cusut, dar ei i-a fost frică să o lase printre străini şi m-am gândit la tine, că eşti om cuminte. Ce zici, o iei?
– O iau.
– Atunci să te duci la Vâlceni s-o peţeşti, că acolo e, la sora cealaltă.
Aşa a început istoria familiei noastre. Mitică a fost tatăl meu. Soarta rea nu l-a înfrânt. Nu-şi amintea cum arăta tatăl său, nu a primit nimic de la nimeni, dar el niciodată nu s-a uitat în ograda altcuiva şi m-a sprijinit în orice demers al meu. Şi-a respectat mama şi i-a fost sprijin la bătrâneţe. Seara, prima dată îi duceam mâncare bunicii în camera ei, după aceea ne aşezam noi la masă. Tata lua cuţitul şi făcea semnul crucii pe faţa pâinii rotunde, o ducea la piept şi o tăia. Cu bunătate, ne întindea fiecăruia o bucată, având un aer de om mulţumit, liniştea aceea de parcă ne dăruia încă o felie de viaţă.