Apariţia lui Fram se bucura cu totul de altă primire. El era cel mai mare şi mai puternic animal, născut în ţara zăpezilor şi a gheţurilor veşnice, îmblânzit ca un miel şi înţelegător ca un om. Pentru dânsul nu era nevoie de nici o cravaşă, de nici o privire poruncitoare, de nici un deget care să-i arate locul şi să-i amintească în fiecare clipă ce are de făcut. Aplauzele erau răsplata lui. Iar Fram iubea aplauzele. Se vedea bine că înţelege rostul lor, că le aşteaptă, că-i fac plăcere. Iubea aplauzele, iubea publicul, iubea mai ales copiii. Când îi vedea ronţăind o bomboană, întindea laba să capete şi el. Saluta mulţumind, cu laba la cap, ca un soldat. Iar dacă se întâmpla să capete mai multe bomboane, îşi oprea numai una şi pe celelalte le întindea în palmă altor copii, parcă ar fi ştiut că nu toţi au parte prea des de dulciuri. Un copil curajos cobora să primească darul. Fram îl alinta pe creştet, cu laba lui mare, care devenea deodată uşoară şi lină ca o mână de mamă. Nu-l lăsa pe băiat să se urce la loc, acolo sus, unde e înghesuială şi nu se vede mai nimic. Lua el singur un scaun cu laba, îl aşeza într-o lojă, plecându-se peste marginea arenei. Îi făcea semn băiatului să se aşeze. Iar dacă băiatul nu îndrăznea, dacă se codea şi se ruşina, atunci îl ridica în braţe şi îl aşeza pe scaun; punând gheara la bot, îl povăţuia să stea cuminte şi să n-aibă nici o grijă. Se întorcea apoi către controlori. Arăta spre copil şi ducea laba la piept, ca să înţeleagă şi ei că e ocrotitul lui în acea seară şi că l-a luat pe a sa răspundere. Cum nu l-ar fi iubit oare toţi? Cum să nu fie el oare răsfăţatul publicului? Şi acum Fram întârzia! Lipsea. Programul se apropia de sfârşit. Numărul lui trecuse de mult. Mulţimea începu să capete glas. Mai întâi sus, din galerie. Mai apoi copiii din staluri şi din loji:
— Fram!
— Unde e Fram?
— De ce nu vine Fram?
— Vrem Fram!
Îndată glasurile se uniră ca să repete cadenţat:
— Vrem Fram!
— Vrem Fram!
— Vrem Fram!
Se auzeau şi glasuri de copii mărunţi de tot, care nici nu puteau să pronunţe bine cuvintele, dar îşi cereau dreptul la bucuria lor:
— Flam! Vlem Flam!
— Flam! Vlem Flam!
Copila cu bucle bălane şi cuşmuliţa albă uitase cu totul de spaima de mai înainte, când ceruse bunicului s-o ducă acasă. Acum bătea şi ea din palmele mici. Coborâse de pe scaun, ca să tropăie mai tare.
— Vrem Fram!
— Vrem Fram!
— Vrem Fram! striga şi Petruş, care nu-l văzuse încă decât în afişele lipite pe ziduri, dar ştia din auzite toate minunăţiile despre el. Vrem Fram!
— Doamnelor şi domnilor! Onorat public!… aşa începu să spună ceva directorul circului, ivindu-se în mijlocul arenei. Nimeni însă nu voia să-l asculte. Toţi l-au întrerupt, strigând mai departe:
— Vrem Fram! — Vrem Fram! — Vrem Fram!
În zadar August cel prost, Toto şi Tănase au apărut într-o blană de urs alb. Aşa îşi închipuiau ei, altădată, un Fram caraghios, stârnind veselia mulţimii, după ce-şi sfârşea numărul lui Fram cel adevărat. Atunci chiar Fram, în carne şi oase, îi aştepta. Se aşeza pe marginea arenei, ca un om, cu bărbia în pumn şi privea îngăduitor la giumbuşlucurile paiaţelor. Înţelegea gluma şi poate că râdea în sinea lui.
Cezar Petrescu, fragment din „Fram, ursul polar”
(text ales de Ioana Dana Oniciuc)