Dana Heuberger 
Legenda ne povestește despre înălțătoare victorii și ne învață că acela care nu riscă nu câștigă. Ce-i de făcut, atunci când riști și nu câștigi? Atunci când te extaziezi în fața unui (prea) necunoscut, doar pentru că ți se pare că te recunoști într-un zâmbet, într-o frază sau într-o tăcere? Atunci când îți dezvălui, într-un impuls necontrolat de încredere, cele mai întunecate și secrete fibre, crezând în aparențe și sperând să fii, în sfârșit, înțeles, iar singurul rezultat e că vei ajunge, încă o dată, să fii judecat greșit? Sau, și mai rău, ignorat?
Ce-i de făcut, atunci când îți dai seama că tot noianul de vorbe prin care sperai că îți poți comunica adevărata esență și îți poți alina frământările se adresa de fapt versiunii tale (încă în construcție) tencuite obsesiv, instinctiv și cu inconștiență peste masca rezistentă la gloanțe pe care o credeai adevărata față a celuilalt, a celui ce părea menit să-ți fie aproape, și care, tăcând și surâzând, lipsit de reacție, nu micșora, ci doar disimula depărtări fundamentale? Atunci când realizezi că, fără să vrei, i-ai atribuit gândurile și sentimentele tale celui pe care te încăpățânai să-l vezi de partea ta? Fără să fii atent la niciunul dintre semnele care prevesteau adâncile clivaje dintre voi…
Legenda spune că tu, omule bun, ai intuiții pe măsură, că întotdeauna altruismul și credința ta neprecupețită în umanitate vor acționa ca un magnet asupra celor asemeni ție, că împreună veți provoca acea tresărire generatoare de cutremur, spărgătoare de neliniști și de rele, uneori creatoare, întotdeauna necesară și aducătoare de progres. Povestea spune că binele se propagă, chiar dacă mai încet decât răul, că merită să sapi până și la rădăcina unui munte de nedreptăți, abjecțiuni sau atrocități, căci tenacitatea ta de furnică se va oglindi în cei de lângă tine și-i va cataliza până ce, împreună, veți fora galeriile necesare prăbușirii și ruinării minciunii și imposturii.
Legenda spune că există soluții providențiale. Și că dacă oamenii în care ai investit nu mai sunt aici pentru tine, înseamnă că și-au împlinit menirea și că, în felul lor, chiar și rănindu-te, te-au ajutat să treci un prag, să fii mai bun, mai bogat – tu, cel mai fericit, mai trainic și mai frumos Pod de Piatră din toate timpurile, tu, cel arcuit peste volburi nedrepte și nedemne de această lume, tu, necesar liant pentru străine Pământuri, zâmbind zen și înfruntând filozofic intemperiile, prejudecățile și nenorocul! Povestea spune că indivizii care te-au părăsit nu te merită, dacă tu ești acela care ai învățat din pulverizata voastră relație. Și că nu i-ai aruncat tocmai tu peste bord, din neglijență, lene, nepăsare, ignoranță sau neputință. Așa a fost să fie, s-a întâmplat să dispară din calea ta și să te piardă, sărăcindu-și existențele, chiar dacă încă nu sunt conștienți de asta. Legenda spune că nu poți lupta cu incompatibilitățile, iar neînțelegerile profunde, ivite pe nepusă masă și împotriva legilor scrise sau a celor nescrise, nu ți se datorează.
Legenda spune că, în ciuda stihiilor, vei birui și vei renaște. Acum și pururi, și-n vecii vecilor.
Legenda spune multe, și tu te prefaci, în virtutea inerției, că o mai crezi, dar tremuri la gândul că ipotezele ar putea să-ți fie false. La gândul că poate înțelepții s-au înșelat, și nici măcar sfârșitul poveștilor nu este cel înscris în cărțile tale de căpătâi. Tremuri la gândul că ai luat speranțele drept promisiuni, și chiar drept certitudini, fără să simți la timp că ele sunt doar armurile tale de fum. Tremuri, căci după cum bine știm, atunci când ipotezele sunt false, nicio concluzie nu e contradictorie și toate construcțiile deduse din ele sunt la fel de inutile. Chiar și atunci când viețile ne sunt amestecate, pe nedrept, în mortar și în nedoritele ziduri.
Nimic de făcut. Tremuri, până în adânc, căutând ascultător și febril răspunsurile și Speranța. În tine, așa cum îi stă bine unui căutător de comori.
