Marcel Vișa 
Te situezi undeva mai sus pe scala dragostei,
având (toate) libertățile intacte.
Fii tu însăți, mereu
Minte-mă fără milă,
nu-mi pasă!
Cunosc adevărul, oricum. Plictisitor!
Nu-mi ești nimic din ce-mi poate fi altcineva,
misterioaso,
iar dacă mi-ai fi, te-aș uita în clipa următoare.
Ai deveni banală!
Și totuși ți-ai dorit să-mi fii mai mult,
dar nu poți,
iar din această neputință a ta se înfiripă
treptat
„maimultdecâtiubirea”
O stare într-un singur cuvânt,
necesară supraviețuirii în timpi diferiți,
în locuri diferite,
în oameni diferiți,
în așteptarea momentului când vom fi cuprinși de aceleași litere, când vom fi același
Cuvânt.
Mă puteai cuceri într-un singur mod:
distrugându-mă,
făcându-mă să sufăr teribil,
să mă simt mizerabil
și nu ai ezitat ca să mă iei la o plimbare prin iad
De atunci
ardem ca două torțe.
Ploile toamnei vor înteți focul în loc să-l stingă,
precum flacoanele de benzină aruncate peste cadavre,
iar focul acesta va întreține
un fel de dragoste postmodernă,
sau ba nu,
postumană!
Vom breveta un fel de a iubi nemaivăzut.
