De ce mă necăjiți? Lăsați-mă în pace!

La departamentul… dar mai bine nu mai spunem la care departament anume. Nimic mai susceptibil decât departamentele, regimentele, cancelariile de tot felul, într-un cuvânt, tot neamul funcționăresc. În zilele noastre, orice ins crede că, dacă l-ai atins pe el, ai insultat întreaga societate. Se spune că zilele trecute s-ar fi primit din partea unui căpitan-ispravnic nu țin minte din ce oraș, o plângere prin care arăta clar că nimeni nu ține seama de hotărârile stăpânirii și că numele lui sacrosanct este luat cu desăvârșire în deșert. În sprijinul afirmațiilor era anexat la plângere un volum gros, un roman, în care la fiecare zece pagini, se pomenește de un căpitan-ispravnic arătat pe alocuri beat-turtă. De aceea, ca să preîntâmpine orice fel de neplăceri, vom spune departamentului cu pricina un departament oarecare.

Așadar, într-un departament oarecare își făcea slujba un funcționar oarecare despre care nu s-ar fi putut spune că se deosebea cu ceva neobișnuit de alții ca el. Era mic de statură, puțin ciupit de vărsat, cam roșcovan, arăta să fie cam scurt de vedere, cu un început de chelie la frunte, cu amândoi obrajii brăzdați de zbârcituri, iar culoarea feței era, cum s-ar zice, aceea de om cu trânji… Ce să-i faci! Vinovată e clima Petersburg-ului. Cât despre grad (se știe că la noi, când vorbești despre un om, trebuie înainte de toate să spui ce grad are), omul nostru era ceea ce se numește eternul consilier titular, personaj, după cum se știe, obiect al unor necontenite zeflemele și batjocuri din partea diferiților scriitori care au lăudabilul obicei de a se lega de cei ce sunt șef de poliție, în Rusia țaristă.

Numele de familie al funcționarului era Basmacikin. Chiar și după nume se vede că se trăgea de la basmak. Dar de unde, de când, și cum se întâmplase să i se tragă numele de la basmak, nu se știe nimic. Și tatăl și bunicul, până și cumnatul lui Basmacikin, și absolut toți Basmacikinii purtau cizme, mulțumindu-se să le pună pingele de vreo trei ori pe an. ÎI chema Akaki Akakievici. Se prea poate ca numele acesta să pară ci­titorului cam ciudat și căutat cu tot dinadinsul, dar îl putem încredința că n-a fost căutat, ci împrejurările au fost așa fel încât nu i s-a putut da altul.

Iată cum s-au întâmplat lucrurile: Dacă țin bine minte, Akaki Akakievici s-a născut în noaptea de 22 spre 23 martie. Răposata maică-să, nevastă de funcționar și femeie foarte cumsecade, s-a gândit, după cum se și cuvine, să-și boteze copilul. Ea mai stătea încă în patul din fața ușii; la dreapta stătea nașul, Ivan Ivanovici Eroskin, un om minunat, șef de birou la senat, și nașa, Arina Semionovna Belobruiskova, nevasta sub-comisarului din cartier, femeie cu virtuți rare. I s-au dat lehuzei să aleagă din trei nume: Mokki, Sossi, sau să-l cheme după Hozdazat – mucenicul.

– Nu, a răspuns răposata; numele acestea-s toate nu știu cum.

Ca să-i facă pe plac, au deschis calendarul în altă parte, și au dat de alte trei nume: Trifili, Dula și Varahasi.

– Păi, asta-i pedeapsa lui Dumnezeu, a spus femeia. Ce nume! N-am auzit niciodată asemenea nume. Măcar de-ar fi Varadat sau Varuh, nu Trifili și Varahasi.

Au mai întors o filă și au dat peste Pavsikahi și Vahtisi.

– Ei, a spus ea, văd că așa-i e soarta. Dacă-i așa, atunci mai bine să-l cheme ca pe tată-său. Pe taică-su îl chema Akaki, să-l cheme și pe băiat tot Akaki.

Așa a ajuns să-l cheme Akaki Akakievici. Au botezat pruncul. Când îl botezau, el a început să plângă și să se strâmbe, ca și cum ar fi presimțit că avea să ajungă cândva consilier titular. Așa s-au petrecut lucrurile. Dacă le-am adus la cunoștința citi­torului, am făcut-o pentru ca să vadă și el că nu se putea altfel și că n-a fost chip să i se dea alt nume. Când anume a intrat Akaki Akakievici la departament și cine i-a făcut rost să intre acolo, nimeni nu-și aduce aminte. Se schimbaseră de atunci sumedenie de directori și șefi de tot soiul dar el tot în același ioc era văzut, în aceeași atitudine și cu același grad. Slujba pe care o îndeplinea era aceeași: să copieze; așa că, mai târziu, oamenii se încredințaseră că el a venit pesemne pe lume anume pentru slujba asta, cu chelie și gata îmbrăcat în mondir.

La departament nu se bucura de nici o considerație. Când trecea pe dinaintea ușierilor, aceștia nu numai că nu se sculau în fața lui, dar nici nu-l băgau în seamă, ca și cum prin sala de așteptare ar fi zburat o muscă. Șefii se purtau cu el cu un fel de răceală despotică. Unii subșefi de birou îi vârau hârtiile sub nas , fără să spună măcar: „Copiază-le!” sau „Uite ceva interesant care are să-ți placă!”, mă rog, să spună ceva plăcut, cum se obișnuiește la oameni bine crescuți. Akaki lua hârtia, se uita la ea, fără să-i pese cine și cu ce drept o aducea la copiat. Cum o lua, se apuca de lucru. Ceilalți își băteau joc de el, făceau pe seama lui glume atât le îngăduia mintea lor de birocrați, povesteau chiar și de față cu el, tot felul de istorii născocite pe seama lui și a gazdei lui, o bătrână de șaptezeci de ani; spuneau că-l bate, îl întrebau când se însoară cu ea și, presărându-i pe cap hârtiuțe rupte mărunt, ziceau că ninge. Dar Akaki Akakievici nu le răspundea nici măcar cu o vorbă, ca și cum n-ar fi fost nimeni de față.

Aceste sâcâieli nu-l distrăgeau deloc de la treaba lui și nu-l făceau niciodată să greșească. Doar când ceilalți se întreceau cu gluma-dădeau și-i dădeau peste co , stingherindu-l de la lucru, el le spunea:

– De ce mă necăjiți? Lăsați-mă în pace!

Atât din cuvintele, cât și din glasul lui, se desprindea ceva ciudat. În glasul lui era ceva care îți făcea milă, astfel un tânăr, nou intrat în slujbă, care-și îngăduise luându-se după ceilalți, să-și bată joc de dânsul, s-a oprit deodată, ca străpuns în inimă, și de atunci a văzut totul sub altă lumină parcă totul a căpătat altă înfățișare. O putere supranaturală îl făcu să se îndepărteze de colegii lui, pe care, la început, când abia îi cunoscuse, îi cre­zuse oameni cumsecade și bine crescuți. Și multă vreme după asta, chiar în clipele cele mai vesele, îi apărea înaintea ochilor funcționarul scund, pleșuv și cu vorbele lui care-ți răscoleau sufletul:

– De ce mă necăjiți? Lăsați-mă în pace!

În aceste vorbe răscolitoare răsuna parcă ecoul altor vorbe: „Sînt doar fratele vostru!” și bietul tânăr își acoperea fața cu mâinile, iar mai târziu, în cursul vieții, se cutremura adesea, văzând câtă neomenie se află în om și câtă grosolănie sălbatică se ascunde sub purtarea politicoasă a omului subțire și cultivat și, chiar și în omul socotit, de lume, dragă-doamne, nobil și cinstit…

(N. Gogol, „Mantaua”)

(fragment ales și redactat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: diez.md)