Flaviu George Predescu 
Jurnal de Chișinău – partea 4
Ar mai fi fost multe de scris, dar întrucât programul Târgului de Carte mi-a ocupat cea mai mare parte a timpului, n-am mai apucat. Mai mult, în apărarea prietenului meu GM scriind un articol lung numit „Conu Liviu – față cu democrațiunea”, m-am tensionat pe aspecte care desigur că nu mi-au lăsat liniștea. A fost interesant sentimentul pe care l-am avut, dincolo de faptul că m-am aflat la Chișinău în an Centenar, că am scris un articol politic. M-am simțit un mic Onisifor Ghibu.
Am vizitat Teatrul de Artă într-o frumoasă zi de sâmbătă. Este interesant și restaurat cu sprijinul Guvernului României. Am surprins la fața locului „Marșul Centenarului” și nu ascund că mi-au dat lacrimile. Peste tot numai steaguri și cântece românești.
Rămâne consemnabil și portretul făcut Roxanei, cu un extrem de mare talent, de un anume Ghenadie. A costat doar 100 de lei moldovenești.
Desigur, am vizitat Catedrala din Centru, am trecut pe lângă statuia lui Ștefan cel Mare (1438-1504), la care erau depuse o mulțime de flori, și am luat cu asalt o berărie și un magazin cu bomboane Bucuria, am cumpărat trei sticle de vin și o „șampanie” (vin spumant) Moldova.
La Târg i-am cunoscut pe Leo Butnaru și pe Arcadie Suceveanu, pe care îi mai văzusem pe la diverse recitaluri în București.
Mircea Martin a avut o lansare a cărții G. Călinescu și „complexele” literaturii române. Printre vorbitori, s-a numărat și Eugen Simion care, în prealabil, fusese și la standul editurii Muzeului Național al Literaturii Române. Cu o zi înainte, standul fusese vizitat și de către ambasadorul României în Republica Moldova, domnul Daniel Ioniță. Într-o scurtă conversație pe care am avut-o, l-am informat că prezența la târg e cam slabă. Cineva mi-a explicat mai târziu că, de fapt, Chișinăul era într-o vacanță de o săptămână, așa că lumea fie stătea acasă, fie era plecată pe la „vile”, cum se zice gospodăriilor de la țară aici, în Moldova.
Ultima seară a noastră dincolo de Prut (apropos, m-a impresionat strigătul oamenilor de la Marșul Centenarului – „România n-a avut graniță la Prut!”) a coincis cu ultima seară de Cerb de Aur, pe care l-am urmărit pe TVR Moldova, printre puzderia de canale în limba rusă. Dacă pe stradă am auzit vorbindu-se preponderent română, pe canalele TV am auzit în special limba rusă.
A doua zi dimineața, la 7 și ceva, aveam deja zborul de întoarcere la București. Aeroportul din Chișinău arată minunat. Toaletele lor sunt „mai” în Uniunea Europeană decât cele de la Otopeniul nostru. Sandviciurile, cafeaua și produsele din duty free au prețuri mai bune ca la noi. Cineva ar spune că e firesc, dar eu mă întreb, de ce o felie de pizza sau un sandvici trebuie să aibă în aeroportul H.C din București prețuri astronomice? Nu mai zic de faptul că am mâncat chiar niște sandviciuri minunate, cu o cafea foarte bună. Am mai cumpărat încă o sticlă de vin și niște bomboane, iar în 45 de minute de zbor am ajuns la București. A fost frumos, dar m-am bucurat mult, totuși, de întoarcerea la București. Avem o țară frumoasă. Cea mai frumoasă din lume. Știu, poate că sunt subiectiv, dar părțile rele pe care le întâlnim aici vin de la anumiți oameni, nu de la relief sau de la pământ, ori de la vreme și poziționare. Traficul aglomerat al Bucureștilor s-ar putea lesne rezolva dacă ar fi voință și cineva și-ar asuma decizii.
Tocmai ce se certau politicienii la București când am ajuns, iar, pe bună dreptate, primărița Bucureștiului reproșa că n-a fost ajutată să termine centura de ocolire a Bucureștiului. Departe de mine gândul de a face politică (alta decât politica interesului omului), dar în 2 ani, de când primăria și guvernul au aceeași culoare politică, ar fi trebuit să fie gata o centură ocolitoare. Asta deja ar fi fluidizat poate (poate! n-am date sigure) 20% din trafic. Ar fi fost enorm. Apoi, mult discutata taxă pentru centru. Să ținem seama de un fapt: numai mașinile instituțiilor inundă centrul în număr de peste 100.000 de mii (minim) pe zi. Apoi vin mașinile de aprovizionare la orice oră vor ele și care parchează unde vor ele. Statistic e demonstrat că traficul se îngreunează pentru că în mod constant sunt 33% (deci o treime) din mașini care se află în căutarea unui loc de parcare. Nu mai vorbesc despre disproporția dintre locurile de parcare și numărul de mașini, aglomerația și blocarea culoarelor transportului în comun și alte cele. Să fi văzut la Chișinău cum încă se circulă cu microbuze tixite și cu autobuze ca model ca cele de la noi din anii 60-70, dar lumea parcă nu e atât de rea și de nervoasă. Vine un om în autobuz sau troleibuz și îți vinde biletul pe loc. Asta nu știu dacă e bine sau rău, dar nouă, aici, ni se trage o parte din răutate și de la prea multă domnie. Și psihologia a demonstrat-o, în nenumărate rânduri, că acolo unde este prea multă lume, agresivitatea sporește. Atunci cum să facem să nu ne mai călcăm pe bombeuri? Singura soluție ar fi să ne organizăm mai bine și să diminuăm din emoții în ceea ce privește administrarea spațiului comun și să trecem la treabă. E musai să ne disciplinăm și să ne civilizăm. Cum să facem asta? Dacă legea s-ar aplica, n-ar mai putea să se opună nimeni, dar la noi nu se aplică și, din loc în loc, o mână de needucați strică totul. Chiar acum, înainte de a termina această ultimă parte a scrierii mele despre Chișinău (singura pe care am scris-o la București, restul au fost scrise la fața locului) am văzut scris mare pe ușa de la lift, în blocul în care locuiesc cu chirie: „Vă rugăm, dar vă rugăm, nu mai aruncați fecalele animalelor și nisipul pe geam. Folosiți, vă rugăm, ghena!”
Nu vreau să închei pesimist. Se poate face treabă, însă nu considerând ca fiind apărată de drepturile omului orice potlogărie sau orice comportament lipsit total de bun simț.
Rămân cu amintiri frumoase despre Chișinău și despre oamenii lui, în cea mai mare buni, pe care i-am întâlnit și care s-au purtat frumos și cu răbdare. La modul sincer însă, dacă ar fi să mai merg, și aș avea de ales, n-aș mai sta în capitală 5 zile, ci aș merge și prin restul țării. Atât am avut de spus momentan.
