Daniel Cristea-Enache 
În 2003, cînd eram la Editura Fundației Culturale Române, la Tîrgul Gaudeamus, cel din noiembrie, aveam mai multe lansări. Una era dublă: se lansau două cărți de Kjell Espmark, de care n-auzisem în viața mea, pînă cînd nu le editasem noi. Dar autorul nu era un oarecine, ci un component al comitetului Nobel, sau secretarul, sau chiar președintele. Or, cum la noi toți visează să ia Nobelul, nu aveam emoții că nu vor fi doritori să vorbească la lansare. Alteori alergam zile întregi după cineva care să vorbească despre cîte un poet al nostru, dar cum poeții noștri nu-s în comitetul Nobel, găseam cu greu mușterii.
Cel mai comic mi s-a părut Mircea Cărtărescu, care a apărut, cu privirea sa pierdută-n „ceruri nalte”, la oră fixă pentru a vorbi despre cărțile lui Espmark, fără ca Espmark să fie de față. Pur și simplu, Espmark avea altă treabă, desigur mai importantă decît lansarea cărților sale atunci și acolo. Dar Cărtărescu vorbea cu patos despre absent și despre valoarea sa literară nemaiîntîlnită, ca și cum Espmark ar fi fost fie Hugo, fie Baudelaire, fie amîndoi la un loc.
Și eu eram satisfăcut și rîdeam mefistofelic la standul Editurii: aveam, după lansarea aia de stand-up comedy, încă o pagină de memorii.
