La braț cu aletheia

La examenul de bacalaureat am fugit de istorie, l-am susținut la filosofie pentru că la vremea respectivă mi s-a părut mai ușoară sau în orice caz părea mai puțină materie de reținut. La 18 ani multe lucruri par facile și își găsesc rapid rezolvarea. Și în mod firesc mi-am trecut examenul cu notă maximă, chestiune care mi-a hrănit din plin vanitatea. Încurajată de micul meu succes am mers mai departe către filosofie. Evident, în pragul tinereții ai multe întrebări fără răspunsuri și ai sentimentul că ele își vor afla lesne rezolvarea… Numai că socotelile mele referitoare la ușurința cu care se poate asimila „filosofia” au început să se surpe în momentul în care la catedra universitară s-a aflat profesorul Gheorghe Vlăduțescu. Titular al cursului de „Ontologie și metafizică”, un om și un magister onorabil, a dărâmat tot ceea ce pentru mine reprezentase până atunci axiomă și a venit cu un discurs (cel puțin despre sofiști) care avea să mă urmărească multă vreme. Filosofia pe care o preda – și o făcea într-un fel anume, dialogând și gesticulând cu un interlocutor imaginar, ba chiar ridicându-și pe nas în mod repetitiv ochelarii cu arătătorul – avea să fie mult mai frumoasă, însă în același timp și mult mai dificilă. Îl ascultam toți ca fascinați și, chiar dacă la început nu percepeam mare lucru din ontologie, era de la sine înțeles că discutăm despre „ființa ca ființă”, pentru că „ființa este și nu poate decât să fie”(și, grație lui Parmenide, ne luam la braț cu aletheia), că vinovatul de Protagoras a avut o obsesie pentru om „ca măsură a tuturor lucrurilor”, ba chiar și „a celor ce nu sunt, a inexistenței lor” (chestie care mai târziu îl va scoate din minți pe Platon și va califica teoria ca fiind subiectivistă – cunoașterea umană nu avea cum să derive în întregime din experiența sensibilă, spunea atenianul!), că prin dialectică (grație urâtului de Socrate) ajungem frumos la areté și putem căuta în fiecare ceea ce este el ca om…

Acum, după ce au trecut aproape două decenii de la cursurile respective, mă gândesc cu tristețe cât de multe lucruri am uitat. Am rămas însă cu câteva idei, recunosc și câteva construcții, ador unele teorii (nu am să uit însă cu câtă facilitate mi-a explicat un coleg, desenând în același timp teoria lui Augustin imaginată ca un con – atunci mi-am spus că filosofia nu este pentru femei!), mi s-au părut seducătoare Ideile lui Platon, l-am considerat întotdeauna intangibil pe Aristotel (trebuia musai minte dezghețată de bărbat deștept să faci față la provocarea aristotelică!), l-am adorat pe Plotin (un drum al sufletului în sus și un altul în jos…) și al său extaz, mi-au plăcut mult numele divine și apofatica lui Pseudo Dionisie Areopagitul, m-am supărat teribil pentru că nu înțelegeam mare lucru din Summa Theologica (sau, mă rog, dobândisem ceva abilități silogistice referitoare la Toma, însă mi le-a scos repede din cap un prieten de la seminarul teologic catholic – se plimba prin față pe la Sfântul Iosif cu un exemplar din Summa plin de bilețele și însemnări, cu siguranță dominicanul ar fi fost foarte mândru de mai tânărul său discipol…) și nici nu aveam cum să pricep mare lucru din moment ce pierdusem partida cu categoriile aristotelice (iar la Toma, care oricum întreabă și răspunde la tot cam ceea ce putea fi luat în considerație la vremea sa, raportul dintre rațiune și credință este de un aristotelism consecvent…), Kant mi s-a părut rece și deloc seducător, pentru Hegel mi-am pus toate resursele la bătaie (cum să nu admiri o asemenea frumusețe de teorie: teză-antiteză-sinteză?!) iar vis a vis de Heidegger am trăit o mare fascinație (cât de suav și conștient își proiecta ca o deschidere în lume das-Sein-ul, având totuși certitudinea morții)… Îmi vine în minte acum ușurința cu care Ștefan Gheorghidiu trecea prin istoria filosofiei la miez de noapte în fața Elei… D-aia spun eu că e treabă de bărbați! Evident, aș fi o ipocrită să spun că îmi amintesc detalii din cursuri, însă după ce am terminat cu filosofia marele câștig pe care l-am acumulat a fost faptul că am învățat să pun întrebări. Și poate să înțeleg importanța conceptelor. Și că, într-un fel sau altul, este bine să stăm toată viața la braț cu adevărul, cu aletheia! Mi-a folosit totul ulterior când am început studiile istorice (și eu care fugisem de istorie la bac!)…

http://www.rivistapolitica.eu/wp-content/uploads/La-Grecia-la-filosofia-e-la-democrazia_large.jpg