Nicolae Roșianu 
Parafrazând celebra zicere a lui Dostoievski („Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”), nu credem că exagerăm dacă spunem că poeticienii ruşi, toţi, fără excepţie, au ieşit din Poetica lui Veselovski. Şi nu numai poeticienii ruşi. De la Veselovski am pornit în abordarea paralelismului negativ şi a epitetului, a cărui istorie este considerată de savant ca fiin „istoria stilului poetic într-o formă abreviată […]. Şi nu numai a stilului, dar şi a conştiinţei poetice, de la rudimentele ei fiziologice şi antropologice . aşa cum şi-au găsit ele expresia în cuvânt – până la fixarea lor în serii de formule care se încarcă de conţinutul concepţiilor sociale curente despre lume. Dincolo de un epitet faţă de care rămânem indiferenţi, într-atât de mult ne-am obişnuit cu el, se aşterne de fapt o perspectivă istorico-psihologică îndepărtată în timp, o întreagă istorie a gustului şi a stilului, urmărite în evoluţia lor de la ideile de util şi dorit până la cristalizarea noţiunii de frumos.” În ceea ce priveşte paralelismul negativ, el este abordat într-un cadru mai larg al paralelismului psihologic şi al formelor sale reflectate în stilul poetic.
N. Veselovski nu abordează poetica, ci poetica istorică, ceea ce e cu totul altceva. „Menirea poeticii istorice, aşa cum o concep eu – spune Veselovski –, este de a defini rolul şi limitele tradiţiei în procesul creaţiei individuale. Această tradiţie, care implică elementele de stil şi ritmică, precum şi cele privind sistemul de imagini şi schematismul celor mai simple forme poetice, a servit cândva drept expresie firească a psihologiei colective şi a condiţiilor de viaţă corespunzătoare în cele dintâi etape ale convieţuirii umane. Omogenitatea acestei psihologii şi a condiţiilor acesteia explică omogenitatea expresiei poetice la diferite populaţii, care n-au intrat niciodată în contact unele cu altele. Astfel s-au constituit o serie de formule şi scheme, dintre care multe au continuat să circule ulterior, mai ales atunci când ele erau adecvate condiţiilor noului mod de aplicare, tot aşa precum unele cuvinte din vocabularul primitiv şi-au lărgit sensul real pentru a exprima noţiuni abstracte. Totul era în funcţie de gradul de amplitudine a formulei şi de valenţele ei aplicative; formula s-a păstrat aşa cum s-a păstrat şi cuvântul, doar reprezentările şi senzaţiile pe care le evoca erau altele. Formula sugera, în funcţie de conţinutul modificat al ideii sau al sentimentului, sensuri multiple, pe care nu le exprimase iniţial în mod direct: toate aceste sensuri căpătau astfel, în raport cu noul conţinut, o valoare de simbol, cu alte cuvinte se generalizau. Dar ea putea, pe de altă parte, să se modifice (şi aici analogia cu statutul cuvântului înceta) la nivelul noilor cerinţe, complicându-se, preluând materialul necesar pentru exprimarea acestei complexităţi de formule de acelaşi tip, care au trecut printr-o metamorfoză similară. Crearea de noi formule în acest domeniu reprezintă adeseori supravieţuirea vechilor elemente, intrate acum în alcătuirea unor îmbinări noi.” (N.R.) Iar autorul avea în vedere nu numai anumite procedee poetice „clasice” (epitetul, paralelismul etc.), dar chiar şi subiectul, pe care îl consideră un element de poetică (cf. dinamica subiectelor, angrenajul de subiecte, sistem de subiecte, angrenaj de subiecte în fabulaţie etc.)
Iar poetica istorică are, după Veselovski, obiective clare: „să desprindă legile creaţiei poetice, de asemenea şi criteriul de apreciere a fenomenelor acesteia din evoluţia istorică a poeziei; definirea poeziei din unghiul cântăreţului şi al procesului psihologic; frumosul – obiectul poeziei ca artă, „frumosul ca entitate senzorial-plăcută; caracterul omogen al unor categorii ale acestei entităţi (ritmul, simetria, linia unduioasă, anumite culori etc.) şi diversitatea aplicaţiilor în domeniul creaţiei populare; problema evoluţiei gusturilor. Se poate vorbi de „imanenţa genetică” a frumosului sau ar trebui să fie admis ca „entitate senzorial-plăcută ce se transfigurează în artă”? Esteticul presupune şi frumosul şi urâtul, acesta din urmă, ca obiect de artă, producând asupra noastră, ca şi frumosul, o impresie estetică. Prin act estetic, autorul înţelege „perceperea obiectelor lumii exterioare, care îndeplineşte funcţia de mediator între multitudinea hibridă a impresiilor disparate şi apropierea analitică a fenomenelor, pe care o numim ştiinţifică. În actul estetic, noi disociem din lumea impresiilor produse de sunet şi lumină imaginile interioare ale obiectelor, formele lor, culorile, tipurile, sunetele, ca fiind distincte de noi, şi reflectând lumea obiectuală. Ele reflectă toate acestea în mod convenţional.” Durata unei imagini sau a unei asociaţii de imagini care surprind o trăsătură tipică, ce îi imprimă obiectului personalitate, constituie un argument în plus în ceea ce priveşte caracterul lor estetic. În sfârşit, procesul creator al artei constă în „perceperea estetică a imaginilor interioare din categoria luminii, formei şi a sunetului”, iar materialele cu care se operează în domeniul poeziei sunt: limba, imaginile, motivele, tipurile, subiectele. (va urma)
