Literatura de azi 
Așa că Dakkă, Duhul Apei, îi spuse lui Harun despre Oceanul cu Șuvoaie de Povești, și cu toate că era cuprins de un sentiment de deznădejde și eșec, magia Oceanului începu să-și facă efectul asupra băiatul. Se uită în apă și văzu că era formată dintr-o mie și-o mie și-o mie unul de curenți, fiecare de altă culoare, împletindu-se și despletindu-se ca-ntr-o imensă tapiserie lichidă de o complexitate uluitoare; și Dakkă îi spuse că acestea erau Șuvoaiele de Povești, că fiecare fâșie colorată reprezenta și conținea o singură poveste.
Diferitele părți ale Oceanului conțineau diferite feluri de povești, și cum toate poveștile fuseseră spuse vreodată, precum și cele care erau încă pe cale de a fi inventate se aflau acolo, Oceanul cu Șuvoaie de Povești era de fapt cea mai mare bibliotecă din univers. Și pentru că erau sub formă fluidă, poveștile aveau puterea de a se schimba, de a se transforma în noi versiuni ale lor însele, de a se uni cu alte povestiri devenind astfel mereu alte și alte istorii; așa că, spre deosebire de o bibliotecă de cărți, Oceanul de Șuvoaie de Povești era mult mai mult decât un depozit de basme. Nu era mort, ci viu.
– Iar dacă ești foarte, foarte atent sau foarte, foarte îndemânatic, poți să cufunzi o ceașcă în Ocean, îi spuse Dakkă lui Harun, uite-așa, și scoase dintr-un alt buzunar al vestei o ceșcuță aurie, și poți s-o umpli cu apă dintr-un singur Șuvoi de Povești, neamestecat cu nimic, uite-așa, și făcu întocmai, și apoi poți să oferi ceașca unui tinerel care e cam abătut și să lași magia poveștii să-i redea buna dispoziție. Hai, dă-o pe gât în jos, trage-o dușcă, fă-ți un bine, încheie Dakkă. Efect pozitiv garantat.
Fără să scoată un cuvânt, Harun luă ceașca aurie și bău.
Se trezi într-un loc ce arăta exact ca o tablă de șah imensă. Pe fiecare pătrat negru se găsea câte un monstru: șerpi cu două limbi și lei cu trei rânduri de dinți și câini cu patru capete și prinți-demon cu cinci capete și așa mai departe. Harun privea, cum ar veni, prin ochii tânărului erou al poveștii. Era ca și cum ar fi stat într-o mașină pe scaunul din dreapta; tot ce trebuia să facă era să privească, în timp ce voinicul căsăpea mosntru după monstru și înainta pe tabla de șah către un turn de piatră albă ce se găsea la celălalt capăt al ei.În vârful turnului se afla (ce altceva decât) o singură fereastră, pe care privea (cine altcineva decât) o prințesă captivă. Harun era, fără s-o știe, în mijlocul Poveștii cu Salvat Prințesă Numărul S/100/ZHT/420/41(r)xi; și pentru că prințesa din această poveste tocmai își tunsese părul și nu mai avea plete să coboare pe turn în jos (spre deosebire de eroina din Povestea cu Salvat Prințesă G/1001/RIM/777/M(w)i, cunoscută mai bine sub numele de Rapunzel), Harun, aflat în rolul eroului, trebuia să se cațere pe turn agățându-se cu mâinile și picioarele goale de crăpăturile dintre pietre.
Salman Rushdie, „Harun și Marea de Povești”
(text selectat de Ioana Dana Oniciuc)
