Gabriel Chifu 
Aşa încât Matei Pavel a intrat cu convingere şi cu dăruire (închipuindu-se un mic atlet al suferinţei, un ins de probă…) în ritul vieţii calafetene: un rit de târg provincial, aici era o margine uitată de lume, un rit de oameni modeşti, peste care timpul curge altfel sau uneori uită să curgă. Comparând mereu felul în care percepea Calafatul acum, când, nu-i aşa?, era pe cale să devină unul de-al locului, cu felul în care percepuse prima dată acest spaţiu, Matei Pavel era obligat să constate că existau destule diferenţe. Sub primul strat vizibil al orăşelului, sub primul înscris al palimpsestului (şi anume, acea senzaţie de irealitate, de strange, de sfârşit de lume, acea încremenire care-i dădea localităţii un aer fantastic…), exista o altă imgine: şi aici pulsa viaţa, o viaţă chiar banală, însă cu un ritm lent, special, o viaţă dură, datorită sărăciei ţinutului.
Iar traiul de zi cu zi al fostului funcţionar guvernamental se deosebea fundamental de viaţa localnicilor tocmai prin aceasta: confortul excesiv în care fusese proiectat bucureşteanul contrasta cu sărăcia lucie a celor mai mulţi dintre locuitorii neînsemnatei aşezări. Calafatul era în acea perioadă un oraş de şomeri. Cele câteva fabrici construite forţat înainte de anul 1989, care strânseseră în jurul lor oameni din satele din regiune, dăduseră între timp faliment şi toţi foştii lor angajaţi rămăseseră fără slujbe şi se întreţineau din te miri ce. Singura lor sursă de venit era micul trafic cu fel de fel de mărfuri mărunte luate din Bulgaria şi vândute aici în oarece câştig.
În aceste condiții, Matei Pavel, despre care deja se vorbea că primește lunar, de la un unchi din Germania, o sumă imensă, vreo cinci mii de mărci, trecea în ochii localnicilor drept o persoană bogată şi de aceea el, un venetic, era privit de localnici cu o invidie respectuoasă și admirativă şi, totodată, cu o supuşenie aproape evlavioasă – căci, în mintea lor, cine e bogat e deasupra lor, intangibil.
Încă de a doua zi după sosire, Matei Pavel a cunoscut-o şi pe doamna Stănescu, vecina care fusese aleasă de Costel să aibă grijă de gospodărie. Femeia fusese şefa bucătăriei la restaurantul motelului de pe malul Dunării, care se închisese şi el din lipsă de clienţi. Cum avea vârsta necesară, femeia se pensionase, dar regreta că, din pricina sărăciei din orașul lor, nu mai putea să-şi pună în operă extraordinarele sale talente culinare. Aşa încât a fost foarte bucuroasă că are prilejul iar să gătească pentru cineva, fără să se zgârcească la materiile prime de calitate.
Astfel, Matei Pavel s-a văzut supus la un regim alimentar excesiv de bogat şi de gustos căruia, spre propria sa mirare (căci niciodată nu fusese un gurmand, ba chiar în ultima vreme se hrănise aproximativ şi aproape ascetic…), nu era capabil să-i reziste. Supele de pasăre şi ciorbele de văcuţă cu legume proaspete, pulpa de porc ori de vită cu inegalabilul sos de roşii dres cu smântână, ghiveciurile ori salatele de roşii cu brânză de oaie, fripturile la tavă cu garnituri de varză, de ceapă şi de cartofi copţi, tortele de fructe ori plăcinta cu mere l-au învins, l-au subjugat pe Matei Pavel, transportându-l cu totul neașteptat într-un paradis casnic al tihnitelor arome de bucătărie și al mâncărurilor cu gust. Iar după câteva săptămâni de asemenea desfrâu culinar, când s-a privit în oglindă, Matei Pavel a constatat ruşinat că o guşă de belfer îi împodobea faţa care până atunci fusese mai degrabă uscată, iar pântecul lui prinsese să se rotunjească de parcă s-ar fi conturat un început de graviditate sau i-ar fi crescut acolo o jumătate de minge de volei.
Disperat, i-a cerut atunci straşnicei bucătărese să pună capăt desfrâului alimentar, să-i gătească, uşor, fără carne, cu multe legume şi să-i prepare ceaiuri. Desigur, doamna Stănescu a fost dezamăgită şi şi-a exprimat convingerea că domnul Matei Pavel n-are de ce să ţină regim, de abia acum i-a venit şi dumnealui culoarea în obraz şi a căpătat o masivitate care îl prinde şi este binevenită la un om de condiția sa, serios și important..
Argumentele ei n-au fost ascultate însă de fostul funcţionar guvernamental: acesta a impus în casă hrana frugală, spre exasperarea doamnei Stănescu; ea se mişca prin bucătărie ca o umbră tristă şi se simţea ca o pasăre care nu mai e lăsată să cânte.
Matei Pavel trăia un soi de paranoia a scenariilor (avea ideea din ce în ce mai clară că tot ce i se întâmplă face parte dintr-un joc, dintr-un proiect pre-stabilit de cineva…) şi a pus episodul acesta al seducerii sale culinare până la sclavie tot pe seama personajului din umbră, a regizorului nedezvăluit, care tocmai îi rescria existenţa: acela, în derâdere, îl dusese în situaţia să se comporte invers decât îi stătea în fire, acela îl făcuse să se dea în vânt după mâncare…
Ceea ce i-a sporit decizia de a stopa călătoria sa în lumea plăcerii de a mânca, văzând în acest gest al său un mod de a i se împotrivi necunoscutului care căuta să-l înrobească.
