Cineva se joacă tare de tot cu mine

Calafatul l-a întâmpinat pe Matei Pavel cu o linişte şi o încremenire ameţitoare. Era o căldură toridă, care parcă topise orice formă de viaţă. Aceeaşi senzaţie apăsătoare de irealitate, ca la prima sa descindere aici, îl stăpânea şi acum.

Nu i-a fost greu să găsească adresa pe care i-o dăduse Alecu Floran la Vârşeţ: localitatea avea străzile trasate geometric, toate paralele ori perpendiculare între ele. Undeva în partea mai înaltă a oraşului, aproape de Dunăre, se găsea casa căutată, era fără etaj, zugrăvită în alb, proaspăt renovată. Nou-venitul a deschis poarta nouă, de lemn, şi a pătruns în curtea care era de fapt o grădină cu iarbă, flori şi pomi. Un mic paradis, a constatat bucureşteanul strămutat şi a apăsat pe butonul soneriei de la intrare.

Uşa s-a dat la o parte şi în cadrul ei şi-a făcut apariţia un tip care semăna ca două picături de apă cu Alecu Floran – acelaşi zâmbet parcă sardonic, aceeaşi privire lucitoare, cu nuanţe care rămâneau ascunse, aceeaşi statură, acelaşi timbru şi acelaşi mers şchiopătat.

– V-am aşteptat, domnu’ Matei Pavel, v-am aşteptat şi mi-am făcut griji. Bine aţi venit, aici totul e pregătit, totul e bine…, eu sunt Costel, mie îmi spuneţi tot ce aveţi nevoie şi eu rezolv…

– Domnule Costel, scuză-mă, dumneata eşti frate cu domnul Floran de la Vârşeţ?

– Nici pomeneală, domnu’ Matei, eu n-am niciun frate, am avut o soră care s-a prăpădit, atât. Cu domnu’ Floran, sârbu’, am vorbit la telefon, nu l-am văzut în viaţa mea. Ştiu că e angajat de nemţi acolo, cum sunt eu aici, să se îngrijească de dumneavoastră.

Matei Pavel era deja tăbăcit de aceste întâmplări care sfidau obişnuitul, aşa că nu şi-a mai făcut probleme şi nici nu s-a mirat de asemănarea izbitoare dintre cei doi. A trecut la inspectarea casei: totul era impecabil şi mirosea a nou. Baie cu apă rece şi caldă, chiar şi instalaţie de aer condiţionat.

– Cum încălziţi apa? s-a interesat pe un ton voit prozaic beneficiarul moştenirii.

– Avem, adică aveţi, centrală termică cu gaz metan, gazul vine într-o butelie uriaşă instalată în curte, acum vara, încălzim doar apa, dar la iarnă n-o să aveţi treabă, caloriferele merg grozav, a precizat Costel încântat. Totul e nemţesc, materiale, instalaţii, iar meşterii care au făcut treaba sunt nişte italieni de la Craiova, aveţi o casă pe cinste, domnu’ Matei, domnu’ Bormann, care m-a angajat, a dat ordin să fie totul clasa întâi, minte nemţească, lucru nemţesc, nu se compară!…

Matei Pavel nu mai asculta turuiala localnicului. S-a aşezat pe o banchetă (ajunseseră în bucătărie…) şi se uita la Costel aiurit, cum se agită şchiopătând, cum dă lămuriri mulţumit, cum vorbeşte ținându-și spatele îndoit, excesiv îndatoritor: vai, i s-a părut izbitor, omul ăsta e copia la indigo a celui din Vârşeţ, nu, nu, asemănarea aceasta uluitoare nu poate avea explicaţii raţionale, deci, a gândit, trebuie să înceteze să le mai caute…

Costel i-a surprins privirea lui Matei Pavel şi a realizat că acestuia îi zboară mintea în altă parte, unde nu trebuie, aşa încât s-a oprit niţel din peroraţie ca pentru a-i atrage atenţia să revină la realitate. Matei Pavel a tresărit ca ars cu flacăra unui chibrit şi a zis:

– Da, domnule Costel, ce spuneai?…

– Vă înţeleg, v-a prins picoteala, aveţi toate motivele să fiţi obosit, ați făcut atâta drum şi, apoi, căldura asta, a înjghebat el ca pentru sine, râzând, o justificare ad-hoc a situaţiei.

A luat şi el loc pe un scaun şi a continuat:

– Cu mâncarea, e rezolvat… Nu e indicat să mâncaţi pe la restaurantele din oraş, la cine ştie ce cârciumă dubioasă, vă puteţi îmbolnăvi… Dacă ţineţi neapărat, ştiu un mic local lângă piaţă, unde fac nişte mici extraordinari, în rest, nu vă recomand. Dar am găsit pe cineva care să se îngrijească de bucătăria dumneavoastră. Doamna Stănescu, e pensionară, locuieşte la două case de dumneavoastră şi găteşte senzaţional. Dacă doriţi s-o cunoaşteţi, o chem chiar acum…

– Nu, nu, prefer să mă odihnesc, lăsăm pe mâine…

– Fie, cum vreţi. Daţi-mi măcar actele, să mă ocup de maşină, să v-o înscriu…

Matei Pavel i-a înmânat lui Costel documentele de care avea nevoie şi astfel a reuşit să scape de el – şi individul acesta pus să-l întâmpine la Calafat era tot atât de agasant, de nesuferit ca şi copia lui din Vârşeţ.

După ce a rămas singur, Matei Pavel chiar şi-a spus că ar fi cazul să încerce să doarmă vreun ceas-două. În dormitor era răcoare, instalaţia de aer condiţionat funcţiona ireproşabil şi, de cum s-a aşezat sub aşternut, pe Matei Pavel l-a luat somnul şi, o dată cu el, l-a cuprins un vis de o uimitoare concreteţe.

S-a trezit spre ora opt seara, tulburat de visul pe care-l avusese, dar din care nu era capabil să-şi mai amintească nicio fărâmă: cu atât rămăsese, un sentiment, o stare, o emoție puternică. A ieşit în micul pridvor al casei, ziua era foarte lungă în această perioadă a anului, încă era lumină, o lumină roşietică, subţire, parcă ţesută din lacrimi. Matei Pavel a deschis poarta şi a făcut câţiva paşi pe strada pustie, care urca în pantă uşoară. Voia să cunoască locul, să vadă unde îi e dat să trăiască de acum înainte cam jumătate din viaţa sa.

După nici treizeci de metri, strada se termina brusc în faţa unei râpe împădurite. Matei Pavel s-a apropiat de malul abrupt şi a descoperit, situată perpendicular cu strada, o potecă, la marginea pădurii. A pășit pe ea, a ocolit câteva case, fără să știe încotro se îndreaptă, s-a lăsat purtat de drumul îngust. A ajuns pe un platou înalt, unde era un monument şi de unde se deschidea o privelişte largă, surprinzătoare asupra fluviului și asupra câmpiei joase de pe celălalt mal.

Matei Pavel s-a așezat pe o bancă şi a privit îndelung soarele care asfinţea peste ape. Zburau nişte păsări, s-a auzit un clopot, mirosea a floare de tei putredă şi s-a ivit un copil alergând, care s-a oprit și s-a uitat la el cu un aer mirat.

În încercarea lui de a înţelege ce se petrece cu el de când primise vestea moştenirii, Matei Pavel a avut deodată sentimentul că a mai făcut un pas înainte în descifrarea enigmei. Acum i se părea că tot ce trăieşte este fictiv: imită felul de a fi al realităţii, dar nu este realitatea efectivă; e ca şi când, în acea clipă când Caria îi tradusese scrisoarea din Germania, realul s-ar fi despărţit în două – de o parte, viaţa obişnuită, guvernată de regulile ei, iar de cealaltă parte, el care a ieşit din această viaţă şi se mişcă într-un timp şi într-un spaţiu care nu mai au nimic comun cu timpul şi spaţiul normale. Aşa cum, la un macaz, câteva vagoane dintr-un tren s-ar desprinde şi ar înainta pe o cale ferată paralelă cu aceea pe care înaintează restul garniturii; garnitura şi vagoanele rătăcite nu se vor mai întâlni niciodată. Avea impresia că tot ce i se întâmplă nu e aievea, e un vis prelungit, din care nu se mai poate smulge.

Ar fi vrut să împărtăşească cuiva aceste convingeri ale sale şi se întreba cine ar fi potrivit, persoane mai apropiate din trecutul său bucureştean n-avea cum să contacteze, sigur n-ar fi avut ochi şi urechi pentru problemele sale, tocmai fiindcă, în fapt, ele aparţineau de acum unei alte lumi decât aceea în care nimerise el. Singurul pe care l-ar fi putut lua drept părtaş la această aventură periculoasă a sa era pictorul din Vârşeţ. Îşi zicea că Teodor Brenovici e în stare, are disponibilitatea să-l asculte şi chiar să-l creadă. De aceea, s-a hotărât să-i scrie. Chiar în seara aceea.

S-a întors acasă, în prea puțin verosimila sa locuinţă calafeteană şi încă o dată a cercetat amănunţit, atent casa. Era consternat să constate că în dulap se aflau haine, încălţăminte şi toate îi veneau bine, erau chiar măsura sa. După cum, în baie, a găsit deodorantul, after shave-ul pe care le folosea de obicei. Iar în camera de zi cu ferestre largi şi cu o uşă ce se deschidea spre verandă, biblioteca avea în rafturile sale chiar titlurile de cărţi care-i plăcuseră de-a lungul anilor şi cele pe care le cărase după el de la Bucureşti, pentru lucrarea despre putere; în plus, mai existau câteva zeci de volume pe care le căutase şi nu izbutise să le procure.

Mişcându-se pe îndelete prin casa nouă, a observat că aceasta îi este cunoscută, parcă nu acum ar fi păşit prima oară prin ea. Nu înţelegea de ce are senzaţia aceasta de spaţiu familiar şi, când a avut o imagine de ansamblu a locuinţei, a căpătat şi răspunsul la încurcătura sa logică: casa reproducea întocmai planurile casei pe care Matei Pavel le schiţase într-o doară, în urmă cu zece-cincisprezece ani, când voise să-şi construiască o locuinţă, dar, din lipsă de bani, abandonase proiectul.

Cineva se joacă tare de tot cu mine, tare de tot, mă zgâlţâie, gata-gata să mă doboare, gata să mă facă praf, şi-a zis lăsându-se moale pe un fotoliu.

S-a dus la micul birou, a tras sertarul căutând o coală de hârtie despre care n-avea nicio îndoială că este acolo. Pe foaia albă a transcris gândurile sale dinainte, începând astfel scrisoarea către pictor: Dragă domnule Teodor Brenovici, Cineva se joacă tare de tot cu mine, tare de tot, mă zgâlţâie, gata-gata să mă doboare, gata să mă facă praf.

După ce a încheiat scrisoarea, s-a relaxat întrucâtva. Faptul că încercase să-i explice pictorului starea sa existenţială atât de dificilă şi atât de puţin credibilă i-a creat un anume confort interior. Se simţea aidoma unui naufragiat care ar fi expediat o misivă importantă într-o sticlă aruncată în mare: exista posibilitatea ca la un moment dat cineva să dea totuşi peste mesajul său şi astfel să nu fie totul pierdut…

Atitudinea sa devenise pozitivă şi din alt motiv: jocul acesta straniu, un joc fără nume, ceva de-a viaţa şi de-a moartea, de-a lumea şi nelumea, de-a realul, de-a părelnicul şi de-a neantul, un joc cu nişte reguli nepătrunse şi dure, în care să pierzi e cel mai probabil, jocul acesta îl prinsese definitiv, i se părea lui Matei Pavel extraordinar de captivant, nimic mai bun nu avea de făcut decât să continue cu toată energia acest joc şi să meargă până la capăt.

(sursa foto: casa-gradina.ro)