La vânătoare de brad

În absența tatălui – 1

Se întunecase demult, mă înfofolisem bine, îmi trăsesem căciula de lână pe cap şi mă pregăteam să ies pe uşă.

Unde te duci, m-a întrebat fratele meu mai mic,

să caut un brad, am spus eu, la noapte vine Moş Crăciun,

ştiam că moşul trebuie să găsească bradul în fiecare casă şi, cu tata plecat şi mama la muncă, n-avusese cine să facă rost de unul,

vin şi eu cu tine, a spus fratele meu,

nici să nu te gândeşti, stai aici şi aşteaptă-mă,

dar poate e greu, a mai zis, te ajut să-l cari,

mă descurc, i-am răspuns din nou, în timp ce mă gândeam că are dreptate, în doi mi-ar fi fost mai uşor, dar nu-l puteam lua cu mine, chiar şi mie îmi tremurau picioarele când mă gândeam c-o să străbat oraşul, noaptea, până în piaţa halelor, unde auzisem prin vecini că vor fi aduşi brazi pe seară, trebuia să-mi iau inima-n dinţi, nu te atingi de sobă, i-am mai spus şi, ca să fiu sigur că nu se răceşte casa, am mai vârât trei lemne groase în soba mare de teracotă, astea or să ţină de cald până dimineaţa, i-am spus să nu deschidă nimănui, şi eu, şi mama avem cheie,

să nu stai mult, o să-mi fie frică, a spus,

am dat din cap şi când am ieşit afară m-a izbit o pală de aer rece că mi s-a tăiat respiraţia, dar am făcut primul pas prin omătul mare.

Bătea vântul, nu prea tare, dar clătina becurile rare de iluminat şi lumina vineţie se legăna de parcă s-ar fi jucat cineva cu o lanternă peste cărarea croită şerpuit pe trotuar, în mormanul de zăpadă, de oamenii care trecuseră toată ziua, noroc că nu mai ningea, atent să nu alunec pe zăpada bătătorită şi îngheţată nici nu luam seamă la mârâitul câinilor din spatele gardurilor, lătraţi voi câţi vreţi, nu mă sperii, zăpada îmi scârţâia sub tălpi, la doi-trei paşi apăsam mai zdravăn, să scârţâie mai tare, parcă îmi dădea curaj, am ajuns la colţul străzii, am mers pe cărarea bătătorită până la drumul principal, lângă biserică, de-acolo ştiam c-o să ajung repede în centru şi mi s-a mai liniştit inima, era mai multă lumină şi nu mai era pustiu, o groază de trecători grăbiţi, mă încălzisem, nici nu-mi dădusem seama cât de repede mersesem, aproape în fugă, am încetinit, căscam gura la vitrinele cu manechine din ipsos pe care atârnau paltoane cenuşii, la maldărele de cutii de conserve, la păpuşile enorme în rochii de mireasă prăfuite, am ajuns la acvariul care mă ademenea mereu, deasupra lui pâlpâia luminiţa albastră pe care o ştiam, dar nimic nu mai era ca înainte în vitrină, mi-am turtit nasul de geamul rece, aburit pe dinăuntru, dar nu zăream niciun peşte în acvariu, or fi îngheţat, mi-am zis, pe pietrişul de pe fund nu se vedea nicio mortăciune, înseamnă că i-au dus în altă parte, dar nu se vedea niciun alt acvariu, n-aveam pe cine să întreb, în încăpere nu era nimeni, am continuat să mă uit spre acvariu, doar-doar o să apară vreo mişcare şi atunci au trecut pe lângă mine nişte oameni care îşi urau Crăciun fericit, mi-am amintit că trebuia să caut un brad şi m-am desprins cu greu de geamul aburit.

În spatele halelor de carne şi peşte, de unde cumpăra tata burta pentru ciorba de burtă, era platoul unde se vând legumele vara, dar acum nu erau decât mormane de zăpadă care acopereau tarabele goale şi într-o margine un grup mare de oameni care tropăiau să se încălzească, am fost convins că aşteptau brazii şi aşa era. Încă nu venise camionul cu brazi. M-am aşezat în spatele ultimului om şi îndată după mine s-au mai aşezat alţi doi, se făcuse ditamai coada, tropăiam şi eu cum făceau ceilalţi,

n-ai îngheţat, măi, piciule, m-a întrebat unul,

am dat din cap că nu,

de ce nu eşti acasă şi dârdâi aicişa,

la brazi, am îngăimat eu,

aha, nu putea să vină tac-tu,

dar nu i-am mai răspuns, nu era să-i spun toată tărăşenia cu tata, omul nu părea dornic să-mi asculte povestea, îşi reluase discuţia cu vecinul lui înainte să deschid gura pe care nici n-aveam de gând s-o deschid, din când în când auzeam pe câte unul care întreba

mai vine, dom’le, maşina aia cu brazi, ce zic ăştia,

zice că-i pe drum,

pe drum, pe drum, da’ se face miezu’ nopţii,

şi io ce poci să-ţi fac, m-ai întrebat ce zice şi ţi-am zis,

şi dacă s-o fi înzăpezit pe undeva şi nu mai vine, se trezea câte unul să întrebe şi un fior ne străbătea pe toţi, asta chiar ar fi fost ghinion, să se înzăpezească taman în seara de ajun,

ne-ar fi spus, măi, omule,

parcă ei ştiu, nu se lăsa cel care aruncase piatra,

şi după o vreme se isca o mişcare şi coada parcă se trezea din amorţeală, se legăna într-o parte şi alta, parcă era vie, cineva spusese că maşina a intrat în oraş, cum o fi ştiut, nu înţelegeam, oamenii se îmbăţoşau brusc, se aşezau frumos unul în spatele altuia, câţiva cârteau, că ei fuseseră înaintea nu ştiu cui, ăia îi repezeau să-şi vadă de trebile lor, îi calmau cei din spate, or să fie brazi destui, întotdeauna aduc destui, o să şi rămână şi-or să-i pună pe foc, cine a avut grijă şi-a cumpărat deja, acuma l-or fi şi împodobit, ne uitam cu toţii în lungul străzii, dar nu se vedea până departe niciun camion şi agitaţia se fâsâia.

Mi-am pipăit buzunarul în care îmi vârâsem banii, erau acolo şi eram sigur că erau suficienţi, mă interesasem după-amiază la vecini cam cât costă un brad, uite, atât şi-atât, n-aveam teamă, numai să vină odată maşina aia, de unde-o veni, de la munte, desigur, doar acolo cresc brazii, mi-am amintit cum trecusem munţii cu tata, era vară, şi chiar şi atunci era un aer rece, mergea cu camionul să ducă damigene uriaşe cu nitroglicerină la o fabrică din Ardeal, mergea încet, să nu clatine prea mult damigenele şi să explodăm, nu ştia să-mi spună mai mult, dar mie mi-a fost de-ajuns să înţeleg că tata are o meserie periculoasă şi să fiu mândru şi când ne-am întors din Ardeal am trecut pe acelaşi drum, era noapte, abia îmi ţineam ochii deschişi, într-o curbă farurile camionului au luminat două căprioare care treceau încet dintr-o parte în cealaltă, au dispărut printre brazi, de-acolo i-or fi aducând camionul ăla pe care îl tot aşteptăm, dar n-aveam pe cine să întreb, ar fi trebuit să spun cum se chema locul cu căprioare şi habar n-aveam.

Asta fusese demult, eram încă mic. Îl întrebam mereu cum de nu i-e frică să meargă pe serpentinele alea ameţitoare, el râdea şi nu înţelegeam de ce râde şi când am auzit că a avut accidentul am fost sigur că acolo se întâmplase, dar nu fusese acolo, ci pe un drum drept ca-n palmă, aşa spunea mătuşa mea, sora tatii, care striga să audă toată lumea că dacă n-ar fi fost celălalt care băuse nu s-ar fi întâmplat nimic, m-am gândit întâi la ajutorul cu care tata se schimba la volan ca să poată conduce zi şi noapte la drumurile lungi, dar nu despre el era vorba, ci de şoferul altui camion, mereu mergeau câte două, nu ştiu din ce motiv, poate să se ajute, dar mereu erau câte două camioane, la mică distanţă unul după altul, mai ales când transportau damigenele cu nitroglicerină. Când fusese accidentul se întorceau acasă fără nicio încărcătură, cum li se întâmpla rar, după ce au ieşit din munţi au oprit să mănânce şi celălalt şofer a băut mai multe beri, tata nu s-a atins de nimic, dar când a părăsit zahanaua s-au rugat nişte săteni de el să-i ducă până în al doilea sat, n-a vrut, dar ei s-au rugat şi s-au rugat, iar şoferul celălalt, care ieşise în urma lui, s-a oprit să-şi aprindă o ţigară şi i-a zis,

ia-i, bă, Costică, sunt nişte amărâţi, s-a făcut seară, să ajungă şi ei acasă, ştii că-n maşina mea e numai catran pe jos, o să merg eu în faţă şi-ţi fac un semn dacă apare vreun control.

Au urcat toţi şapte în spatele camionului. După nu ştiu câţi kilometri, erau în linie dreaptă, camionul din faţă a început s-o ia într-o parte şi-n cealaltă, parcă dansa, şoferul i-a făcut semn cu mâna lui tata să treacă în faţă şi când tata a vrut să facă asta, celălalt iar a virat la stânga, s-au ciocnit şi camionul lui tata s-a răsturnat. Au murit nişte oameni, nu ştiu câţi.

A venit acasă abia a doua zi, a stat puţin, discutând cu mama care plângea în hohote, cum n-o văzusem niciodată, încât n-am mai avut curajul să-i spun despre o descoperire pe care o făcusem în fundul curţii şi a plecat repede, cu o bocceluță şi atunci abia am văzut că în faţa porţii aştepta un Gaz albăstrui lângă care fumau doi miliţieni.

Unde te duci, l-am întrebat,

am un drum de făcut, m-a mângâiat pe cap, până mă-ntorc te las bărbat în casă, ai grijă de mama şi de fratele tău,

şi atunci chiar m-am speriat atât de tare că nici măcar n-am dat din cap că aşa am să fac şi mă uitam cum mama îl sărută când pe un obraz, când pe celălalt, udându-i faţa, chiar nu putea să se abţină, mă întrebam eu, erau nişte străini de faţă, habar n-aveam de ce se poartă aşa şi pe urmă a intervenit un miliţian şi l-a tras brusc pe tata de mână,

ajunge, a zis, gata, tovarăşa,

şi într-o clipă erau toţi trei în maşina care pornea cu mare zgomot.

La porţile celelalte se iţiseră capetele vecinilor curioşi, întrebau din priviri, dar mama nu era în stare să le răspundă, l-am văzut şi pe Victor de peste drum, scotea limba la mine şi îşi flutura mâinile în dreptul capului, cu degetul mare vârât în fiecare ureche, cum face de fiecare dată când mă întâlneşte, nu l-am băgat în seamă.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: publika.md)