Viața fără biografie

Moto: Nu e nicio ispravă să suferi.

(Blecher)

M. Blecher este, fără îndoială, cazul cel mai spectaculos de „salt în clasamente” (id est configurarea dinamică a canonului literar) din literatura ultimelor decenii. Atipic, ieșit prin biografie și prin substanța operei din „șenalul” principal al literaturii autohtone, atrage tocmai prin această ex-centricitate. Cazul îmi pare că seamănă, cu alte motivații istorico-literare, firește, cu cel al lui Mateiu Caragiale, ne aducem aminte desemnat în anii 90, spre surpriza generală, printr-un masiv sondaj în rândul criticilor literari, drept autorul celui mai bun roman din literatura română. Este, probabil, un interesant fenomen de reașezare a valorilor și expresia unei irepresibile nevoi interioare de diferențiere, de îmbogățire a formulelor estetice. Cele două volume adunându-i scrierile din 1970-1971, includerea operei în seria Cărți fundamentale ale culturii române (ed. Aius &Vinea 1999) și în seria de Opere de la FNSA, monografia lui Radu G. Țeposu din 1996, reeditată în 2017 la Eikon, destule cărți, studii, teze de doctorat mai recente, traduceri, dramatizări ale operei arată un interes deosebit pentru subiectul Blecher. Biografia pe care i-o dedică acum Doris Mironescu¹ consolidează acest curent. Pariul tânărului istoric literar are o miză dublă: a redefini metodologic biografia literară, într-o cultură în care acest gen nu are nici pe departe explozia și priza la public din alte literaturi și a scrie biografia unui autor care, prin decizie destinală, nu oferă decât un număr minim de „date” de „evenimente epice” pentru a fi interesantă narativ. Tocmai această penurie forțează regândirea raportului atât de dificil de teoretizat viață – operă. Și explică subtitlul, biografia ca „explicație” a operei nu este nici dezirabilă, nici adevărată, nici posibilă în fond. Argument-ul – Despre biografie și neajunsurile ei – este, de aceea, extrem de provocator și sigur această schiță am dori-o dezvoltată la dimensiunea unui eseu de sine stătător. Merită! M. Blecher – născut în 1909, (în același an cu Noica sau Eugen Ionescu) – ar fi fost, desigur un reprezentant de seamă al generației sale. Avea toate datele, reconstituirea detaliată a lecturilor și interogațiilor filozofice (dar și științifice, tot în nota generației) ale lui Blecher ne arată că era perfect înscris în frenezia introspectivă și existențială a generației sale. Boala cumplită, din care a refuzat să facă un prilej de plângere, este trăită ca experiență și literaturizată ca atare.

„Problema de a scrie biografia lui Blecher aproape că nu se mai pune, de vreme ce aproape că nu ai despre ce să scrii” observă autorul. „Viața nu este în biografie; de fapt, viața e în altă parte”, „Filozofia compoziției literare a lui Blecher este clar antibiografică”. Acestea sunt premisele metodologice ale cercetării de față. Caz limită, Blecher este important prin impresionanta luciditate cu care își construiește scrierile, cariera de scriitor, ca să folosesc un termen barbar, dar și detașarea față de propria suferință biologică. Aș spune că Blecher este, într-un fel, condamnat să fie modern în primul rând prin faptul că i se impune tema corpului, să-i zic a „obiectualității” lui. „Am călătorit, am, văzut, am scris”, își rezumă sever într-o scrisoare către părinți „ocupațiile”. În al doilea rând, prin raportul tensionat periferie – centru, aderența lui (critică) la formule de avangardă este o modalitate de a se situa în timpul literar. „Orașul de provincie este locul în care modernitatea este chestionată, iar simbolurile ei sunt puse sub semnul întrebării. Nu este vorba de o critică antimodernă a societății capitaliste, din perspectiva unei lumi «tradiționale», cu valori conservatoare «tari»./…/ De fapt, Blecher elaborează un joc complex cu registrele narative: romanesc și confesiv, eseistic și poematic, iar cititorii care îi reproșează astfel de lucruri îi fac, de fapt, jocul”.

Tipul melancolic din adolescență, are toată deschiderea spre a fi un cuceritor al vieții. Lecturile îi sunt profunde: Blake, Kierkegaard, Heidegger, Husserl, Jaspers, dar și clasicii. Publicistica lui atingând probleme de psihanaliză sau teorii filozofice de ultimă oră: Carnap, Vaihinger, Karl Popper îl apropie, schimbând ceea ce este de schimbat, de tânărul frenetic Eliade. „Biologia nefericită” a curmat acest excepțional potențial intelectual. Infectarea cu morbul lui Pott i-a fixat destinul. Au rămas o plachetă de versuri, cele trei romane, câteva proze scurte, texte publicistice și corespondență. Din acest material, Doris Mironescu reconstituie o viață de scriitor, unică. Miza demonstrației este de a dovedi că avem de-a face cu un scriitor bolnav, nu cu un bolnav scriitor. Cu alte cuvinte, „Nu boala l-a învățat pe Blecher să scrie literatură, pentru că, la mai puțin de un an după retragerea la Berck, el scrie deja foarte matur”. Reconstituind mediile prin care acesta a trecut: orașul cu puternică, decisivă prezență evreiască Roman, sanatoriile din Berck, Leysin, Techirghiol, Brașov din nou Roman, revistele la care a colaborat, autorul biografiei marchează, de fapt, tușe la portretul subiectului său. Autorul celei mai bune biografii eminesciene (pe nedrept ignorată), George Munteanu, folosise conceptul de biografie interioară. O astfel de biografie interioară scrie Doris Mironescu. Blecher „Trăind în suferință, /…/ evită și el să se lase definit prin intermediul acesteia”. O altă dimensiune esențială a scurtei vieți a lui Blecher este vocația de prieteniei. Geo Bogza, Mihail Sebastian, Miron Grindea, Sașa Pană etc. sunt oameni impresionați nu atât de boala și suferințele scriitorului, cât de scrierile sale. De un anume raport între ficțiune și confesiune. Extrem de modern în contextul literaturii române din anii 30. Ni se spune că scria repede (e sigur că simțea presiunea timpului) dar cu o luciditate stilistică acută. Analiza operelor, inevitabilă metodologic, îi dă prilejul istoricului literar să pătrundă în intimitatea textului biografic, odată cu cel literar. Blecher, împreună cu alți câțiva congeneri, marchează, mi se pare, o sensibilă schimbare în canonul nostru literar. Viața sa, un fel de „irealitate imediată”, se lasă înțeleasă numai în această contextualizare. „Tehnica distanței”, pe care o amintește biograful este definitorie pentru refuzul scriitorului Blecher de a se lăsa capturat de boala care-i distruge trupul.

„Nu vreau să fiu poet suprarealist, nici autor provincial”, refuză scriitorul cu strictă luciditate estetică orice încadrare. O afirmație orgolioasă a unui scriitor stăpân pe instrumentele sale. Măcar din acest punct de vedere, apropierea pe care Eugen Ionescu o făcea între Blecher și Kafka pare plină de sens. Citez dintr-o scrisoare către Sașa Pană o altă asemenea artă poetică plină de sugestii (la p.167 în acest volum): „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajează din pictura lui Salvator Dali. Iată ce-aș vrea să realizez – demența aceea la rece perfect lizibilă și esențială”. Refuzând tendențiozitatea „statuară” a multor biografii tradiționale, prin acest eseu perfect articulat teoretic și documentar, Doris Mironescu este printre tinerii care deschid o nouă școală a istoriei noastre literare și a genului în suferință care este biografia literară. Poate că încheierea cea mai bună este chiar ultima frază a cărții: „Dar biografia lui Blecher trebuie scrisă, fie și numai pentru că ea a constituit o problemă constantă pentru cel care a trăit-o. O problemă atât de complexă, încât autorul a trebuit să se inventeze ca scriitor și să producă o operă întreagă în încercarea de a o dezlega”.

(sursa foto: levurelitteraire.com/max-blecher/)