Cristina Crețu 
Tata venea de la pâine. S-a așezat la masa de sub nuc și și-a aruncat în silă pălăria pe masă. Avea o bearcă de pălărie, ciuntită într-un loc, de care nu se îndura să se despartă. Pe vremuri, fusese frumoasă, mersese cu ea la nunți și o fluturase deasupra capului când își salutase prietenii. Acum, o privea cu silă.
– Ce ai, tată ?
– Auzi, mă, să-mi zică mie așa?!
– Cine, tată? Ce ți-a zis?
– Mă întâlnii cu unul. Îmi zice: „Mă, tu te-ai uitat ce ai pus pe cap când ai plecat de-acasă? Nu mai ai pălărie?” Să-mi zică mie… Așa să-mi zică?
– Nu te supăra, tată, dar pălăria e veche. Nu mai e bună, s-a dus viața ei.
– Să-mi iei o pălărie, mi-a comandat tata.
– Îți iau.
A luat bearca și a aruncat-o la gunoi.
Când m-am întors în București, i-am cumpărat o pălărie nouă. Era cu albastru și alb. Îi stătea bine. El tot timpul avea ceva pe cap.
Era mândru în căruță. Când se întâlnea cu vreun prieten, scotea pălăria nouă și se salutau:
– Ce mai faci, cutare, fire-ai tu să fii!
A fost ultima pălărie pe care i-am cumpărat-o.
