A treia lectură

Au trecut șaizeci și trei de ani de la apariția unui roman care l-a proiectat pe autorul său în centrul interesului critic și public, pentru mai multe generații.

E vorba de Moromeții, I, apărut în 1955: una dintre rarele cărți care salvează intervalul realismului socialist de la falimentul estetic total. E drept că romanul a cunoscut multe ediții și Preda l-a revizuit până a ieșit capodopera definitivă. Rămâne însă un fapt că în anii directivelor de Partid și ai maculaturii ideologizate intitulate fraudulos „literatură” au văzut lumina tiparului două romane de referință, Moromeții al lui Marin Preda și Groapa de Eugen Barbu.

Ce ne mai spune, astăzi, un roman precum Moromeții, în ce fel recitim această capodoperă de proză realistă? O capodoperă are un regim atemporal, ne arată estetica, însă receptarea unei cărți variază de la o epocă la alta și de la generațiile sincrone cu ea la cele ulterioare. Noi nu citim niciodată „atemporal” un roman, chiar dacă paginile sale au capacitatea de a ne „transporta” dincolo de realitatea dată și prezentă. Citim într-un acord de profunzime cu aerul epocii în care ne-am format și al experiențelor inevitabil diferite prin care publicul din 1955 înseamnă altceva decât publicul din 2018.

Este posibilă o a treia lectură a Moromeților, într-o altă grilă decât cea ideologică a anilor ‘50 și cea estetică a „șaizecismului”? Pentru a răspunde la această întrebare, e nevoie să rezum traiectoria critic-interpretativă a lecturilor anterioare, la care tocmai m-am referit. Prima, în spiritul și în litera realismului socialist, aplica romanului o bine cunoscută, în epocă, schemă ideologică. Conflictul din Moromeții era rezumat și interpretat în cadrul explicativ al luptei de clasă, cu țărănimea doritoare de a munci, dar lipsită de resurse, și cu reprezentanții odioși ai lăcomiei de pământ și de bani, care înșală, fură, se înfruptă din sudoarea muncii altora.

Ilie Moromete, personajul central, era însă greu de caracterizat prin acest tip de lectură, astfel că nu întâmplător el a devenit pivotul celeilalte interpretări critice, datorate criticilor „șaizeciști”. O interpretare în care marca țăranului atipic devenea esențială și în care lui Ilie Moromete i se subliniau replicile savuroase, comedia limbajului, gratuitatea comportamentală, filozofia de viață la antipodul celei achizitive. Lupta de clasă s-a văzut astfel substituită printr-o particularizare a protagonistului nu numai epică, ci și critică. Această critică estetică a mers pe urmele lui Preda și, înțelegând ponderea personajului, l-a făcut pe acesta purtător al unui alt „mesaj”. Ilie Moromete contemplând lumea și râzând de consătenii inferiori lui ca inteligență (nu și ca poziție socială) a devenit mult mai important decât Ilie Moromete ca țăran „tipic”, exploatat într-o orânduire crudă și nedreaptă…

Și totuși, această a doua interpretare care ne-a format modul de înțelegere a unui mare roman se vede corectată, tot din unghi social și politic, după 1990. Epoca postrevoluționară, în care facem relectura Moromeților, diferă sensibil de cea anterioară, în care romanul a fost scris și publicat, cu subiectul său exterior socialismului real românesc. Conflictul din Moromeții, I, romanul apărut cu șaizeci și trei de ani în urmă, este plasat nu în timpul comunismului autohton, ci în anii dinaintea acestuia, ani în care proprietatea privată exista încă în România, iar pământurile țăranilor nu fuseseră cooperativizate. Or, lectura estetizantă a „comedianului” Moromete era făcută din interiorul epocii totalitarismului comunist: nu numai în condiții de cenzură și control ideologic, ci și în absența cadrului socio-istoric în care se plasa conflictul romanului.

Cum să interpretezi un roman realist ce vorbește despre lumea noastră țărănească, a micilor proprietari de pământ care merg în familie să-l muncească, pornind dimineața devreme la seceriș (unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărții), când în anii în care se face interpretarea nu mai există nici proprietate, nici ambiție „privată”, nici lupte – inclusiv familiale – pentru pământ? Cum să intri în fondul problemei reprezentate de familia amestecată a Moromeților, cu ura fraților din prima căsătorie față de copiii din a doua, cu bătaia lor pentru zestre și pentru loturi – dacă, până în decembrie 1989, proprietatea individuală asupra pământului devenise ceva caduc, istoric, și un referent vid, pentru cititorii din generațiile formate în comunism?

Abia după 1990, când pământul a fost „dat” (de fapt, înapoiat) țăranilor care îl aveau în proprietate, problemele puse de familia Moromeților au redevenit inteligibile și chiar fierbinți. Abia în anii din urmă recitim și înțelegem altfel un mare roman, atemporal ca orice capodoperă artistică, citit însă acum nu numai cu experiența noastră de lectură, ci și cu mai noua experiență de viață.