Carmen Firan 
Nu piatra rămâne
nu eternitatea albă
pe colinele obosite
de sandalele cuceritorilor
urcând şi coborând aceiaşi
bolovani de vise şi ceaţă,
nu râul pe care dacă l-ai trece
de două ori
ai ajunge în altă parte,
nu sufletul şi nici urma lui
într-o moleculă risipită
cu îndoială
tot ce rămâne e nisip
civilizaţii măcinate
şi timp netrăit
plata dinainte şi după
fiecare secundă de fericire
nisipul nopţilor nesfârşite
când trupul îşi învelește umbra
în cearceafuri umede de spital
nisipul în care broaştele ţestoase
îşi ascund ouăle
şi se aruncă apoi în ocean
ca într-un ochi de gheaţă
nisipul aşezat pe cascheta de soldat
îngropată departe de casă
gura plină de nisip a învingătorului
care nu mai are ce cuceri,
pe cine, de ce
nisipul cuvintelor mele
neputincioase
de a te întoarce din drum.
