Purcari și carabinieri

Jurnal de Chișinău (II)

Ne-am întors în stația în care am fost lăsați ca să luăm acel microbuz 185. Zeci și zeci de microbuze, pline ochi de oameni, se perindau pe lângă noi. 165, 155, uite și un 185. Ne-am urcat, alți 3 MLD de persoană. De data aceasta, bagajul nu ne-a mai fost tratat ca făcând parte din familie. Nu se dădeau bonuri, iar șoferul trimitea restul în spate din mână în mână. Restul de la douăzeci, restul de la zece, restul de la cinzeci, striga. Și câte o mână răsărea spre a-i da alte-i mâini până ce proprietarul își primea bancnotele rest. Bancnotele sunt de hârtie iar cele de un leu, cele mai multe și cam jerpelite. Pe toate, indiferent de valoare, tronează chipul lui Ștefan cel Mare.

Am trecut peste un pod. Apoi am văzut un mall numit „Moll Dova”, dar am mers tot înainte pe strada sau bulevardul București, ne-am intersectat cu strada Pușkin, la un moment dat, și am făcut o curbă la stânga și nu după mult timp am ajuns. La știrile Retro FM se vorbea despre prietenul meu GM. L-a hotel i-am și scris un whatsapp și i-am spus „Sunteți primul la știri și în Republica Moldova” dar măcar la radioul de peste Prut, spre deosebire de alte entități media din România, poziția lui era reflectată corect. GM fusese supus unui atac de tip „diversiune” venit (aparent!) din partea unei persoane cu credibilitate (Rudolph Giuliani – „fost procuror, fost bla, bla, bla, fost primar al New York-ului, actual avocat a lui Trump, distrugătorul mafiei New Yorkeze, OMG, opriți-vă, ne predăm!”). În realitate, scrisoarea babalâcului care n-are de fapt nicio funcție publică în SUA, dar scrie președintelui României (și pe lângă el lui Dragnea și Tăriceanu) că GM a fost unul dintre cei care au faultat justiția. Nici n-apucă Maior să se apere sau ceva, când aflându-se la Reuniunea Anuală a Diplomației (unde eram și eu, acreditat ca jurnalist ) a spus doar că „Giuliani e un personaj spumos” și că „nu știu dacă mai este avocatul lui Trump”, că MAE a și sărit cu un comunicat cum că îl cheamă în țară să dea explicații. Dar GM nu doar că era în țară, dar era și în sală. Râsul lumii. Și apoi GM s-a apărat cu un comunicat ferm și a arătat o scrisoare pe care a primit-o de la cu adevărat un oficial american, exact cu un an în urmă – de la secretarul de stat Mike Pompeo, care îl felicita pentru meritele avute în sprijinul statului de drept din România. Așa că știrea de la radioul din Republica Moldova se încheia cu „GM a spus că demersul lui Giuliani face parte dintr-un lobby inițiat de persoane care au probleme cu legea din România.” Corect.

Ne-am dus să mâncăm la un restaurant aflat relativ aproape de hotel. Am trecut în drumul nostru și pe lângă ambasada Quatar-ului, în fața căreia un carabinier foarte tânăr, cu bonetă roșie, suporta căldura infernală. Am vrut să-i ofer din țigările mele (cu muștiuc) „Doina”, dar m-am temut că o să-l pun într-o postură neplăcută și (sub ochiul camerelor) să fie nevoit să mă refuze.

Restaurantul era mai de lux, așa. Se numea Sarkis. Am băut o sticlă (metonimie pe felie) de Purcari sec, de la mama lui, cu o aromă deosebită și am mâncat frigărui de porc, cu cartofi „ca acasă” – eu și kebab de vită, tot cu cartofi „ca acasă”, R., ea cu murături, eu cu varză albă cu mazăre (!). Am cerut în deschidere un biftec tartar de vițel cu ardei iute. Ospătarul a uitat să-l aducă, așa că a venit la „desert” vorba lui. Omul chiar a uitat și și-a cerut scuze, chiar a întrebat dacă să-l mai aducă. Așa că, la final și când sticla de vin era tocmai în mierea ei, a venit biftecul „tartarian” cu un gălbenuș de ou pe el pe care l-am înțepat și care s-a scurs în măduva biftecului amestecat pe lângă care străjuia ceapă verde tăiată mărunt și ardei iute mărunțit. (va urma)