Ramona Müller 
„Nu e suficient să existăm, trebuie să trăim. Dar nu oricum. Munţii ne oferă o trăire intensă.” (Gaston Rebuffat)
Poposim la Cabana Omu, după ce, în parcursul nostru, ne salută o capră neagră, pare-se obişnuită cu traficul de turişti din zonă. Nu ajunsesem niciodată la Vârful Omu (2 505 m). Stânca de lângă Cabana Omu măsoară 2514 metri şi, ca de obicei, câţiva temerari se avântau să o escaladeze pentru a imortaliza, fie de la bază, fie de pe vârful acesteia amintiri foto. Cabana Omu, cea mai veche cabană din masivul Bucegi, dominată de colosul de piatră rigid, se sprijină de acesta ca şi cum s-ar odihni după o întreagă odisee montană. Turişti, o mulţime, mult mai mulţi decât mi-aş fi imaginat, eu fiind adepta cărărilor singuratice de munte. La câţiva metri mai la vest, Staţia Metorologică Omu completează tabloul alpino-antropic, în peisajul unde se află locul cel mai înalt din România populat permanent.
Ajunşi în vârf, perspectiva oferită este de-a dreptul spectaculoasă. Spre nord, se disting crestele succesive ale Pietrei Mari şi Postăvaru; în nord-est şi est, Ciucaşul, Zăganu şi Gârbova. Înspre sud, se aliniază culmile şi vârfurile binecunoscute din Bucegi: Vârful cu Dor, Furnica, Jepii Mici şi Mari, Coştila şi Colţii Obârşiei. Orizontul se deschide până în mari depărtări, dar trebuie să urci pentru a înţelege că potenţialul uman este direct proporţional cu cel al versantului. Iubesc muntele, iar traseele pe care deseori le urcăm, le simt ca un fel de liturghie ce uneşte cerul cu pământul. Efortul ascensiunii este amestecat cu teama impusă de masivele montane, dar şi cu siguranţa sănătoasă că muntele îţi este prieten dacă îl respecţi. Ne reîmprospătăm forţele mâncând două sandwichuri şi savurăm timp de 15 minute soarele montan… cu „burta în sus” pe pajiştea alpină, plină de turişti (am numărat cel puţin 100 in 25 de minute). Aţipesc câteva minute, corpul meu intrând în acea stare de vigoare mentală şi fizică pe care doar repausul dezrădăcinat de orice problemă ţi-l poate da. Nu mai aveam rădăcini, aveam doar inspiraţia prezentului şi expiraţia viitoare a OMULUI. Aceasta este şi va fi respiraţia mea. În viaţă, ca şi pe munte, e musai să te hodin!
Ne îndreptăm pe drumul de întoarcere spre ramificaţia ce duce către Mecetul Turcesc şi Căldarea superioară de deasupra izvoarelor Ialomiţei. Traseul marcat cu bandă albastră merge până la Peştera. Mecet în limba turcă înseamnă biserică sau moschee mică. În realitate, este un imens bloc de calcare, numit astfel după forma sa. În căldarea superioară a văii Obârşia ia naştere Ialomiţa. Pârâul Obârşia curge domol printre Colţii Obârşiei (2 480 metri) şi Obârşia (2 403 metri) pe partea stângă şi prin dreapta la umbra Culmei Doamnelor; trece un prag de piatră şi formează Cascada Obârşia Ialomiţei. Este cea mai înaltă cascadă din Carpaţii Meridionali şi a doua ca înălţime din România, înălţimea căderii de apă fiind de circa 100 de metri. Debitul însă la data vizitei noastre era scăzut, fapt care îi reduce din frumuseţe. Valea Obârşiei este de origine glaciară şi întregul relief al văii comportă însemnele eroziunii glaciare. Valea în formă de U, morena frontală depăşită de potecă, stâncile albe ale Mecetului Turcesc ce despart cele două circuri glaciare ale Ialomiţei completează specificul acestei minunate regiuni.
Culorile toamnei încremenesc în muştarul de foioase, dar cărămiziul se încăpăţânează să domine cromatic verdele nepieritor al brazilor. După confluenţa Ialomiţei cu Doamnele şi Şugările, traversăm blocuri de stânci şi bolovănişuri ireale care povestesc despre forţa gheţii de odinioară. Am senzaţia că sunt într-adevăr „pe-o gură de rai”, iar peisajul montan cu eşarfe de curcubeu îmi energizează simţurile. Urmăm firul apei ce merge paralel cu poteca, urcăm uşor pe coamă, coborâm pe Piciorul Babelor spre Peştera (1610 metri). Construcţii impozante scot în relief intervenţia omului pentru dezvoltarea turismului.
Poteca ne conduce prin spatele hotelului în pădurea deasă, lăsăm în urmă Valea Cocoarei şi pajiştile unui larg platou, îndreptându-ne spre Piatra Arsă. Ajunşi în punctul de unde am plecat, mulţimea de oameni ne surprinde iar, numărul mare de maşini fiind mărturia că acest masiv este foarte accesibil şi renumit.
Loc ce a creat în jurul său numeroase legende, masivul Bucegi rămâne leagănul drumeţiei din ţara noastră, cu cele mai vechi cabane şi trasee marcate, dar şi un adevărat laborator natural prin bogăţia de fenomene şi procese naturale.
„Am învăţat lecţia vieţii de la un munte.” (Betty Marcovici)
