Pustnicul

În poemul Pustnicul (scris după toate aparențele în 1874) nu apare niciun pustnic. Probabil privirea mefientă, îndreptată asupra lumii bune dintr-o sală de bal, este a unui pustnic. Această inaderență a unui privitor la o petrecere animată și strălucitoare nu este o noutate în poezia lui Eminescu (o identificăm, de pildă, și în Codru și salon). Dar este prima dată când observatorul solitar nu are o identitate. În loc de personaj, ni se oferă doar o perspectivă.

Privitorul („ca la teatru”) se remarcă printr-o veselie rău prevestitoare, care se poate transforma oricând în sarcasm. La început, el se joacă, exuberant, explicându-i cititorului (asemenea unui poet postmodern de azi) cum anume își compune textul:

„Copile dulci ca îngerii ‒ virgine ‒/ Prin sală trec purtând cununi de flori;/ Ah! vorba înger scapă pe oricine/ De lungi descrieri, dulce cititor/ Astfel acum ea mă scăpă pe mine/ Să zugrăvesc terestrele comori”.

Dar, pe neașteptate, oda (postmodernă!) înălțată fetelor angelice virează cu o sută optzeci de grade și devine pamflet:

„La ce-aş descrie gingaşa cochetă,/ Ce-abia trecută de-optsprezece ani,/ Priviri trimite, timide, şirete,/ Când unui tont, ce o privea avan,/ Când unui ghiuj, cu mintea căpietă,/ Urât ş-avar, sinistru şi pleşcan,/ Sau unui general cu talia naltă,/ Strigău şi prost ca şi un bou de baltă?”

Cel mai expresiv este, fără îndoială, portretul caricatural făcut „general[ului] cu talia naltă”: „strigău și prost ca și un bou de baltă”. Dintr-o calitate unanim recunoscută, a avea talia înaltă, Eminescu face o însușire caraghioasă, prin caracterizarea care urmează: „strigău și prost ca și un bou de baltă”. A fi înalt, deci vizibil, nu este un avantaj pentru un prost. Dacă era scund, avea șanse să treacă neobservat.

O adevărată încântare filologică produce cuvântul inventat de Eminescu, „strigău”, poreclă de o neașteptată forță expresivă, care intră în rezonanță (prin rimă!) cu alte cuvinte descalificante: pămpălău, nătărău, mâncău etc. (În vremea noastră, o autoare lipsită de prejudecăți, Ioana Bradea, și-a intitulat un roman Băgău.)

Apoi, lovitură de teatru, este adusă în prim-plan o domnișoară căreia chiar și se potrivește calificativul de înger:

„Deci după o perdea! Pe-o moale sofă/ Alene şade-un înger de copil./ În păru-i negru-o roşie garofă,/ În ochi albaştri plutitori ş-agil/ Şi haina de-albă, strălucită stofă/ Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,/ Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce/ Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce.// Un înger, da! aripa doar se cade/ Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,/ Spre-a fi un îngeraş precum se cade.”

Ne dăm seama însă repede că Eminescu, aflat într-o dispoziție ludică, se joacă, plin de cruzime, cu sufletul nostru. Îngerul e de fapt un diavol! Cu umor, poetul explică, în acest nou context, de ce anume recurge la cuvântul înger:

„Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi!/ Cine-ar ghici v’odată cum că şade/ Un demon crud în suflet de noroi?/ Cu vorba înger însă eu săracul/ Mă voi scuti de a descri ‒ pe dracul.”

Final spectaculos, după care nu pot urma decât căderea cortinei și aplauzele.