Ceva între boem şi cerşetor

Într-adevăr, Matei Pavel ajunsese la convingerea că tot ce trăise de la primirea moştenirii nu era la voia întâmplării, ci se desfășura după un scenariu pre-scris, foarte amănunţit. Ajunsese şi să prevadă câte ceva din mecanismul de derulare a acestui scenariu, dar încă bâjbâia, încă nu cunoștea prea bine felul de a gândi al celui care se juca astfel cu el şi, de aceea, Matei Pavel greşea în destule rânduri, ca şi de data aceasta, când intuiţia îi jucase feste, făcându-l să creadă că norvegianul e un personaj care deține un rol cheie în piesa aceasta a lui.

Aceste gânduri îl stăpâneau pe fostul funcţionar guvernamental, la câteva minute după ce îl lăsase în plata Domnului pe nevinovatul norvegian rătăcit la Băile Herculane şi se plimba prin centrul staţiunii. Se afla pe aleea centrală a parcului care ducea spre librărie. Avea intenţia să intre-n librărie, sperând să găsească ceva cărți interesante, care să-i fie de folos în scrierea lui despre putere. Trecuse pe lângă arborele gigantic, monument al naturii, şi urca agale treptele către galeria comercială. Acolo, pe balustrada de ciment a unei terase, stătea un om cu faţa palidă, numai piele şi os, cu privirea pierdută, care fredona o melodie vagă la un straniu instrument cu coarde, ceva între liră şi kithara. Arăta exact cum îşi închipuia Matei Pavel că ar trebui să arate un desăvârşit ascet oriental, un yoghin. Din corzile instrumentului său muzical, sunetele ieşeau lungi, sfâşietoare, după un ritm complicat și neînțeles. Matei Pavel a tresărit; avea, iată, dovada că nu se înşelase esenţial în aşteptările sale, ci doar ratase prima lovitură, dacă se poate spune aşa: acum i se contura cu precizie în minte că, într-adevăr, se oprise în Băile Herculane ca să întâlnească pe cineva, atâta doar că persoana în cauză nu era norvegianul, ci cântăreţul cu lira.

Matei Pavel s-a apropiat şi i-a dat bună ziua. Ascetul și-a întrerupt cântarea, şi-a ridicat privirea firesc, liniştit, de parcă îl aşteptase. A spus şi el bună ziua şi l-a întrebat pe Matei Pavel cum o duce. Vorbea româneşte, dar cu un accent străin, ca şi cum ar fi fost un robot care a învăţat să articuleze sunete.

Matei Pavel a ridicat din umeri, cum s-o ducă?, aşa şi aşa, n-a ştiut ce să-i răspundă.

Omul şi-a pus pe umăr instrumentul muzical prins cu o curea, şi-a adunat câteva bulendre risipite în jur, le-a îndesat într-un rucsac de pânză de o culoare nedefinită, şi-a luat din pălărie şi a băgat în buzunar cele câteva bancnote pe care le primise de la trecători, şi-a pus pe capul pleşuv pălăria cu boruri largi şi i-a dat de înţeles lui Matei Pavel că el este gata. Gata pentru ce? şi-a spus în sinea sa Matei Pavel, fără să aibă idee cum trebuie să decurgă lucrurile în continuare.

Yoghinul parcă i-a ghicit gândurile, căci a precizat:

– Haideţi să ne aşezăm pe o bancă, undeva la soare, e un soare atât de cald, de bun, şi să vă povestesc despre mine.

Individul cu înfăţişare de mag oriental a întrezărit pe faţa lui Pavel perplexitate şi crispare şi s-a grăbit să explice:

– Vă întrebaţi probabil de unde am ştiut că vă interesează persoana mea şi că vreţi să ascultaţi ceva legat de peripeţiile mele… Ei bine, nu e niciun mister. Peregrinările mele m-au purtat prin multe locuri, am fost şi în Tibet şi am urmat unele exerciţii spirituale cu maeştri de acolo. Am învăţat să mă concentrez şi am învăţat cât de cât să desluşesc gândurile oamenilor după fizionomia lor şi după expresia ochilor. E o ştiinţă ca oricare alta, aproape o îndeletnicire comună, atâta doar că tradiţia europeană nu a mizat mai deloc pe asemenea deprinderi, pe dobândirea unor astfel de virtuţi.

Omul cu lira a mers încet, cu paşi mari pe aleile micului parc până a găsit banca potrivită. S-a aşezat cu un zâmbet blând şi i-a făcut semn fostului funcţionar guvernamental să-l urmeze.

– Pe mine mă cheamă Yves, a zis el pe un ton de impecabilă politeţe. Cum vă numiţi?…

– Matei Pavel…

– Încântat, domnule Matei, încântat… Eu sunt născut în Franţa, dar prin venele mele curge sânge amestecat, amestecat, multe naţii se pare că s-au topit în sângele meu. Tata era suedez, dintr-o mamă rusoaică şi un tată german, iar mama era sefardă, ceea ce contează până la urmă… Aceste particularităţi ale originii mele etnice atât de eterogene, atât de amalgamate au avut unele urmări speciale în ceea ce priveşte felul meu de a fi. Mai întâi, îmi place până la viciu să călătoresc, peste tot mă simt acasă, nu pot sta prea mult timp într-un loc, pur şi simplu mă sufoc, nu mai pot respira dacă nu schimb ţara şi chiar continentul. Sunt dependent de călătorie ca de un drog… Şi apoi, am o deosebită uşurinţă de a învăţa diverse limbi. Nu e vorba despre o minte excepțională, credeți-mă, niciodată n-am strălucit, ci e mai degrabă un fel de defect genetic, o monstruozitate, aşa cum un copil autist memorează numere cu enorm de multe cifre, sau hărţi, imagini, eu prind imediat mecanismul, spiritul unei limbi, fără să fac niciun efort, stau câtva timp într-o ţară şi îi învăţ limba, vine de la sine, aşa cum m-aş plimba pe stradă. Ca dovadă, e limba dumitale, pe care o vorbesc cumsecade, nu?… Dacă ai să mă întrebi câte limbi ştiu, îţi răspund, ştiu destule, ai să te sperii, cam treizeci… Da, da, e o boală, o monstruozitate, poate o pedeapsă… Şi n-am încotro, trebuie să o ispăşesc.

Matei Pavel îl asculta pe Yves cu maximă luare-aminte. Realiza că nu avea altceva de făcut acum, că îl întâlnise pe acest francez, decât să-l asculte atent şi să reţină, dacă s-ar fi putut, tot ce-i transmitea el. Mai târziu va căuta să descifreze ce semnificaţie are apariţia lui Yves în halimana aceasta ce-i fusese pre-scrisă.

Matei Pavel dorea, aşadar, să petreacă în preajma omului cu lira cât mai multe ceasuri din cele pe care le mai avea de stat la Băile Herculane, dorea să-şi umple acest timp ascultând istoriile neobişnuite ale francezului. De aceea, a crezut de cuviinţă să-l invite pe Yves să ia prânzul împreună la un restaurant. Francezul a acceptat fără nazuri. Şi a mâncat cu poftă, înfometat, tot ce comandase Matei Pavel.

Cu firea lui vagantă, Yves ducea o viaţă liberă de orice constrângeri, ceva între boem şi cerşetor. Dispreţuia banii, trăia din te miri ce, erau şi zile când nu avea ce să mănânce şi dormea pe marginea drumului sau pe o bancă, în frig sau în arşiţa soarelui, dar acest regim de viaţă i se părea cel mai firesc cu putinţă şi singura regulă pe care o accepta era lipsa de reguli, refuzul convenienţelor. Îşi construise sistemul său de valori, disciplina sa, dar acestea nu semănau cu cele comune. În fiecare zi, de pildă, respecta cu sfinţenie un ritual: răsăritul soarelui îl găsea treaz, zăbovea liniştit cu privirea îndreptată spre cer, meditând ori interpretând o melodie la instrumentul său cu coarde, de care nu se despărţea niciodată. Aşa simţea cum lumea se recompune miraculos, mereu şi mereu, dimineaţă de dimineaţă, în jurul său, ca un fruct înmiresmat şi zemos în jurul unui sâmbure.

Şi încă un principiu pe care Yves încerca să-l respecte era să facă dragoste peste tot pe unde ajungea. Uscat, cu pielea înnegrită de soare şi vânt, el se apropiase trupeşte de femei din atâtea colţuri ale lumii, văzând în fiecare o frumuseţe demnă de a fi venerată, un centru, un izvor din care porneşte viaţa izbăvitor, iar gestul său de a se iubi cu ele nu era decât o modestă laudă din marea laudă care li se cuvenea, după cum gestul său de a-şi lăsa sămânţa în trupul lor fierbinte nu era decât o închinare şi un elogiu adus luminii care guverna tot.

Acesta e portretul lui Yves care a rămas întipărit în mintea fostului funcţionar guvernamental, în seara acelei zile, când s-au despărţit, strângându-şi mâna. Dimineaţa, Matei Pavel pornea spre cenuşiul port de la Dunăre, Calafat; i-a propus şi yoghinului cu lira să-l însoţească, dar acesta a refuzat, poate altă dată va ajunge şi acolo, deocamdată mai zăbovea câteva zile în Băile Herculane, îl ţinea aici o orchestră de muzică lăutărească şi mai precis un gitan care cânta tulburător la ţambal, Yves era fermecat de acest instrument căruia năzuia să-i desluşească secretele, iar după ce va învăţa să cânte la ţambal, Yves va pleca în cu totul altă direcţie, spre Uzbekistan, undeva la Marea Aral.

În noaptea aceea, Matei Pavel a dormit foarte puţin, fără să se simtă obosit. S-a gândit cu intensitate la ce semnificație are apariția lui Yves, cu personalitatea sa puternică, de neuitat. Este tipul perfect al rătăcitorului, şi-a zis, cel care descoperă centrul pretutindeni, centrul se află acolo unde se află el, este un om punte, între limbi, credinţe, mentalităţi, istorii, lumi, este un om estuar, un om epicentru, slab, fără nicio putere, în aparenţă, dar poate că, de fapt, el deţine adevărata putere. Poate el este ecuaţia care rezolvă problema mea complicată despre putere, poate el este răspunsul căutat. Şi atunci n-ar trebui să-l pierd, ar trebui să ţin cumva legătura cu el sau să-l conving să meargă la Calafat, nu la capătul celălalt al lumii, la Marea Aral… Totuşi, dacă e să se ducă, atunci să se ducă, dacă e să ne mai vedem, ne vom vedea, n-am cum să schimb cursul.

(sursa foto: everybodylovesitalian.com)