Alina Neagoe 
-Bebilică, hai, taică, nu ie decât trei rânduri de porumbi de dat cu prășitoarea la Oltișor!
-A, merg și eu, mă oferii într-o suflare, deși toată familia era deja lămurită cu privire la rezistența mea fizică la efort și minimele șanse de a îmi dovedi utilitatea în astfel de activități.
Mai înghiții, pe nerăsuflate, câteva bucături de pâine cu brânză și carne de la garniță, asta așa, ca să fiu pregătită pentru posibilul efort (pe atunci nu existau băuturile Isostar) și începui să îmi pregătesc niște pantaloni scurți și maiou de plajă, terenul la care mergeam era aproape de Olt, uraaaa, și ghici ce se putea face după terminarea muncii!
Frate-meu nu schița niciun zâmbet, punea hamul pe cal într-o liniște de neînțeles, cu atâta siguranță încât mă umplea de nervi: cum naiba reușea mereu să înhame calul corect, printre atâtea curele și catarame, și să nu-și ferească niciodată picioarele de lângă copitele calului???? Eu încercasem o dată, singură, și stătusem cu unghia mare de la picior înnegrită vreo trei săptămâni după ce calul, nu știu din ce considerente, găsise potrivit să își sprijine piciorul pe al meu.
-Mergem și la Olt să facem baie?il întrebai eu bucuroasă.Nu sunt decât 3 rânduri de dat cu prășitoarea.
-Băi, fată, tu ai văzut vreodată rândurile de la Oltișor? îmi răspunse frate-meu, deloc bucuros.Are cam 2 km unul… și du-te, naiba, și ia o cămașă cu mâneca lungă pe tine, nu maiou, îți ajung porumbii până la gât, te taie frunzele pe piele de mori!
Aoleu, ce mă enerva frate-meu ăsta, ce naiba, măi, atât de diferite erau planetele pe care trăiam fiecare dintre noi? Mă dusei și mă îmbrăcai, știa el ce știa, prea era convingător, iar planeta mea mai pierdu o bilă albă… offfff…
-Stau și eu pe blană cu voi? întrebai eu entuziasmată, pregătindu-mă să îmi flutur pletele în boarea ușor răcorită de dimineața zilei de vară.
-Nu, stai jos în căruță, nu avem loc toți pe blană, îi luăm și pe Mihai și Ancuța ai lui nea Virgil.
Pfuai, vestea era bună și nebună in același timp, copiii erau verișorii noștri din București, sosiți in vacanță la țară, mă și gândeam câte lucruri interesante au ei șansa de a vedea zilnic și ce am putea noi să le arătăm demn de a le stârni interesul și de a ne păstra nebiciuit orgoliul de băștinași.
Avusei dreptate, ăștia nici nu se urcară bine în căruță și începură cu scheme de shotokan, cică practicau de ceva timp sportul ăsta, iar anterior sosirii la țară, în vacanță, fuseseră intr-o tabără la mare, pentru antrenamente…
-Di, hăis, că ne bagi în șanț! urlă realitatea prin gura fratelui meu, pironit în picioare, la cârma căruței, și preluând controlul zilei.
După o serie de hurducăituri ale căruței și sfornăieli ale calului, cu privire la care înțelesei de la verișorii mei că ar fi mai interesante decât cele ale metroului, ajunserăm la Oltișor: șoc și groază în ochii mei, trei rânduri erau, dar nu li se vedea decât capătul dinspre noi, celălalt părea că urmează traseul vrejului de fasole al lui Jack.
