E secetă în mine

În vara asta care m-a pustiit, mi-au secat până și cuvintele, în semn de protest.

În vara asta, până și gândurile mele m-au lăsat lipsită de replici în fața caniculei, a puhoaielor și a mocirlei din noi, a Glodului universal, sedimentat în cruste pestilențiale.

Nu mai pot scrie, nu mai pot citi și nici măcar nu mai pot reacționa, ca altă dată, mă năclăiesc toată și-apoi mă cotropește mâlul, în ciuda negării apartenenței mele la mlaștini. Mă tot scufund, pe timp de stihie, și după ce trece potopul mă afund mai tare, până ce devin una cu falia pământului scorojit care mă susținea pe vremuri.

Simt cu tristețe că-mi cresc inutile branhii.

Ne tot contemplu cum involuăm (cu mine împreună, în impasibila volbură, cea omniprezentă și declarată nulă), cum acceptăm, ne resemnăm și ni se schimbă vocile în șoapte temătoare, cum iar închidem ochii și ne zidim Lumina-n dictatură, cum ne supunem Minciunii.

Invoc zadarnic, zilnic, Dreptatea și Bunătatea, și nici măcar o fibră din mine nu mai speră că, auzindu-mă, vor reveni vreodată pe tărâmul acesta pârjolit de falsuri și necinste. În fața altora, pretind că tocmai le-am văzut în zare. Știu bine că bravez.

E atât de trist încât să mă apuce râsul? Ar fi un râs cu lacrimi, care-ar arde și ce-a mai rămas. Cu sau fără familii tradiționale și cu sau fără un vot despre care ni se afirmă că e în sprijinul gloriei lui Dumnezeu (a faimei Sale necerute, căci ea există, independent de declarații și ștampile), cu sau fără un gir care pare că este în favoarea gloriei dorite, cea a preoților și a exponenților aparent cuvioși și smeriți ai puterii, și chiar în favoarea credincioșilor, apărându-i de Cei Răi, dar care s-ar putea să fie doar o parafă costisitoare pentru ieșirea noastră din labirintul Occidentului (întortocheat, însă încă plin de promisiuni și repere). Cu sau fără inechități flagrante, mistificări și mult așteptate (de unii) ordonanțe și reașezări justițiare (ce nu-s pentru căței). Ar fi un râs cu lacrimi, pustiitor.

Privesc degeaba în jur, fiindcă nu mai găsesc firul acela de sens, fie el și giratoriu (căci până și dintr-o mișcare circulară există ieșiri), nu mai vreau, nu mai am răbdare, mi s-a atrofiat pretinsa înțelepciune, s-a scorojit și închircit sub vipii și torente ale căror șuvoaie mă ard, în loc să mă înmoaie, mi s-a deshidratat până și urma de optimism și-așteaptă, rânjind a hoit, extinctorul, ca pe Singurul, Providențialul, Prea-fericitul instrument al relaxării.

Mi-e teamă că toate cuvintele marilor și curajoaselor teorii despre ziua de mâine sunt menite să devină scrum pe altarul acelorași practici murdare, și că noi, aceia care mai ardem mocnit, o facem degeaba.

Nu mai pretind că am Răspunsul și pot identifica răul mai mic: o fi abandonarea Cauzei și retragerea spre teritorii nesupuse unor principii și realități paralele (unde nu doar că mi-aș putea linge în liniște rănile, dar ar fi mai utilă dedicarea mea), sau (pentru-a mia oară) lupta împotriva curentului și a mocirlei? Nici nu mă mai pot preface că văd Calea, în ciuda laserului cu care secționez, definitiv și rece, aberante și kafkiene realități.

E vipie în mine și nu mai contează că, de-o fi să îmi stingă cineva (sau ceva) disperările, chiar și în spume sau valuri răcoroase cu iz de toamnă, nu mă voi mai regăsi, nu voi mai fi aceeași.

E secetă în mine și-ar trebui ca, printre toate iluziile mele calcinate, să-mi redescopăr esența gândurilor, să mi se adune cum se cuvine în cuvinte a căror putere lor telepatică să fie atât de mare încât să pot să tac, măcar până la iarnă. Ar trebui să mă mai liniștească alegerile mele. Și să ajung să mai sper.